A Patra Teorie Politică la Chişinău

Până în prezent, în limba română a apărut doar un singur volum, la Bucureşti, acum câţiva ani, „Bazele geopoliticii”. Pe parcursul ultimelor luni, ziarul nostru a publicat fragmente din lucrarea apărută acum sub formă de carte, în traducerea lui Iurie Roşca.

La evenimentul de lansare a participat personal autorul volumului, care deja a fost editat în mai multe ţări ale lumii. Amintim că pentru prima dată, profesorul Aleksandr Dughin s-a aflat la Chişinău la 17 iunie 2013, la invitaţia Universităţii Populare, prilej cu care Iurie Roşca a şi anunţat de înţelegerea atinsă cu autorul cărţii despre traducerea volumului respectiv.

Proiectul ”Imperiul”

O altă prejudecată comună este cea despre imperiu ca fenomen extrem de arhaic, depăşit de civilizaţia contemporană încă în pragul Timpurilor moderne. Şi această opinie este departe de adevăr. Dimpotrivă, atât imperiile antice, cât şi cele moderne, reprezintă o formă de organizare politică ce depăşeşte din punctul de vedere al parametrilor tehnologici, ideologici, sociali, administrativi şi economici societăţile preexistente.

Ele, de regulă, însemnau modernizarea popoarelor, societăţilor şi statelor care erau incluse în graniţele imperiului. Acestea instituiau în spaţii enorme un mod comun de organizare socială şi juridică, unificau şi deschideau comunităţi etnice spre un dialog cu celelalte, contribuiau la dezvoltarea tehnică, facilitau comerţul şi alte forme de schimb cultural, creau premise pentru dezvoltarea societăţii civile.

Occidentul şi provocările lui

În anii nouăzeci se derula încă un proces interesant, care ţine de conţinutul noţiunii „modernizare”. Modernizarea, care se realiza cu viteze diferite şi cu un nivel calitativ diferit, într-un fel sau altul, de la începutul Epocii noi în întreaga lume, în Europa occidentală s-a apropiat către finele sec. XX de sfârşitul său logic. Era şi firesc să se întâmple aşa ceva anume în Occident: cine a început mai devreme şi din motive naturale modernizarea societăţii tradiţionale, acela a şi ajuns primul la finiş. Iată de ce, depăşind atât inerţia rezistenţei structurilor conservatoare, cât şi concurenţa din partea alter-modernizării socialiste (la o anume etapă, destul de eficientă), Modernitatea în forma ei liberal-capitalistă şi-a încheiat realizarea propriului program către perioadă indicată: rezistenţa directă a ideologiilor de alternativă a fost înfrântă, iar depăşirea rezistenţei pasive din partea periferiei mondiale devenea o chestiune de ordin tehnic. Iar acolo unde aceasta se mai păstra, ea putea fi asemuită unei ”reacţii inerţiale a mediului obiectiv”, nu unei strategii concurenţiale. Lupta împotriva societăţii tradiţionale şi împotriva tentativelor ei de a apărea în alte straie (alter-modernizare, socialism) s-a încheiat cu victoria liberalismului. Modernizarea a atins în Occident limita sa internă, ajungând până în adâncurile culturii occidentale.

Principiul ”Imperiului” la Carl Schmitt şi a Patra teorie politică

Schmitt se vedea pe el însuşi ca pe un observator al Imperiului european şi gândea lumea anume în optica Reich-ului european. La rândul lor, eurasianiştii au elaborat bazele unei viziuni similare asupra lumii, doar că priveau lumea din Rusia. Modelul japonez de reorganizare a Oceanului Pacific într-un „spaţiu mare” a fost întrerupt prin înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, astăzi China fiind cea care încearcă să joace un rol de lider în acest proces. Rusia a pierdut recent un segment enorm al „spaţiului său mare”, dar se îndreaptă treptat spre direcţia eurasiatică (ceea ce presupune un nou val de iniţiative integraţioniste).

Dacă cele trei potenţiale „spaţii mari” (european, eurasiatic şi asiatic) urmează să se lărgească pentru a devenii „imperii”, „Reich”-uri, atunci spaţiul atlantist, care astăzi pretinde la universalism şi globalism, va fi nevoit să se reducă. Pentru ca SUA să revină la versiunea iniţială a „doctrinei Monroe”, ca să redevină „spaţiu mare” şi „imperiu”, influenţa lor trebuie redusă în mod substanţial.

 

”Civilizaţia” în calitate de concept ideologic

Termenul ”civilizaţie” a căpătat o largă circulaţie în epoca dezvoltării vertiginoase a teoriei progresului. Această teorie decurge din două paradigme de bază ale Modernităţii: caracterul progresiv şi unidirecţional de dezvoltare a umanităţii (dinspre minus spre plus) şi universalitatea omului ca fenomen. În acest context, ”civilizaţia”, potrivit americanului L. H. Morgan1, determină stadiul în care intră ”umanitatea” (în sec. XIX toată lumea fără excepţie credea de o manieră non-critică în existenţa evidentă a conceptului de ”umanitate”), după stadiul de ”barbarie”, care, la rândul ei, este înlocuită de stadiul ”stării de sălbăticie”. O asemenea interpretare a civilizaţiei a fost acceptată cu uşurinţă de către marxişti, înscriind-o în teoria succesiunii formaţiunilor economice. Potrivit lui Morgan, Taylor şi Engels2, ”starea de sălbăticie” caracterizează triburile care practică culesul şi formele primitive de vânătoare. ”Barbaria” se referă la societăţile fără scris, care practică cele mai simple forme ale agriculturii şi creşterii de animale, fără o diviziune clară a muncii şi fără instituţii social-politice dezvoltate. ”Civilizaţia” desemnează stadiul apariţiei scrisului, a instituţiilor social-politice, a oraşelor, a meseriilor, a ameliorărilor tehnice, a stratificării societăţii în clase, a apariţiei unor sisteme teologice şi religioase dezvoltate. ”Civilizaţiile” erau considerate ca fiind stabile istoric şi se puteau păstra, dezvoltându-se, dar păstrându-şi neschimbate trăsăturile de bază timp de milenii (civilizaţiile mesopotamiană, egipteană, hindusă, chineză, romană).

 

Liberalismul şi metamorfozele lui

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

Trei ideologii principale şi soarta lor în secolul XX

În sec. XX au existat următoarele ideologii de bază:

liberalismul (de dreapta şi de stânga);

comunismul (incluzând atât marxismul, cât şi socialismul şi social-democraţia);

fascismul (inclusiv naţional-socialismul şi alte variante ale „căii a treia” – naţional-sindicalismul lui Franco, justiţialismul lui Peron, regimul lui Salazar etc.).

Ele s-au confruntat pe viaţă şi pe moarte, constituind, în esenţă, întreaga istorie politică dramatică şi sângeroasă a sec. XX. Este logic să atribui acestor ideologii (teorii politice) numere de ordine, atât în funcţie de importanţa lor, cât şi ţinând cont de ordinea apariţiei lor, ceea ce am şi făcut ceva mai sus.

 

A PATRA TEORIE POLITICĂ: A FI SAU A NU FI?

Astăzi în lume se creează impresia că politica s-a terminat, în orice caz aceea pe care am cunoscut-o. Liberalismul s-a luptat cu îndârjire cu duşmanii săi politici, care propuneau reţete de alternativă – cu conservatorismul, monarhismul, tradiţionalismul, fascismul, socialismul, comunismul – şi, în sfârşit, la finele sec. XX, i-a învins pe toţi. Ar fi fost logic de presupus că politica va deveni liberală, iar toţi oponenţii ei, pomenindu-se la periferie, vor începe să reevalueze strategiile şi să formeze un front nou: periferia contra centrului (Alain de Benoist). Dar la începutul sec. XXI totul s-a desfăşurat după alt scenariu.

Liberalismul, care a insistat în permanenţă asupra limitării Politicului, după ce a obţinut victoria, a decis să anuleze în genere politica. E posibil, pentru a nu admite formarea unei alternative politice şi a-şi transforma dominaţia în una eternă sau dată fiind epuizarea agendei politice în virtutea absenţei duşmanilor, care, după Carl Schmitt, sunt necesari pentru constituirea corespunzătoare a unei poziţii politice. În orice caz, liberalismul a condus lucrurile în direcţia care pune capăt politicului. Concomitent, el însuşi s-a schimbat, trecând de la nivelul ideilor, a programelor şi declaraţiilor politice la nivelul lucrurilor, intrând în corpul realităţii sociale, care a devenit liberală, dar nu dintr-o perspectivă politică, ci de o manieră cotidiană, „firească”.

Gândirea conservatoare ca temelie a celei de-a Patra teorii politice sau

Lucrarea cunoscutului gânditor rus, profesorul Alecsandr Dughin „A Patra teorie politică” trebuia să vadă lumina tiparului şi în Moldova. Actualitatea ei cu totul aparte se resimte tocmai pentru faptul că în politologie, în analiza politică sau în comentariile cotidiene urmărim de cele mai multe ori construcţii intelectuale învechite, pe care le-am moştenit din secolele XIX şi XX.  Sacralizarea comunismului, obligatorie în perioada sovietică, a fost substituită cu divinizarea liberalismului. O abordare critică coerentă şi profundă a liberalismului practic lipseşte. În învăţământ venerarea marxismului e înlocuită cu occidentomania. Ştiinţele socio-umane au respins „întunecatul trecut sovietic”, recunoscându-l ca pe unul greşit, şi au descoperit subit „singura cale istorică dreaptă” – cea prooccidentală. La ora actuală toate lucrările de doctorat şi compunerile elevilor deja nu-i mai citează pe Marx şi Lenin, ci pe adversarii lor ideologici din tabăra liberalilor. În plus, osanalele aduse democraţiei şi drepturilor omului sunt indispensabile. Atitudinea faţă de integrarea europeană şi faţă de tot ce e legat de Occident a devenit un sentiment aproape religios. Cei „de dreapta” îi numesc în batjocură pe comunişti „bolşevici”, iar cei „de stânga” îi înfierează pe cei „de dreapta” cu eticheta predilectă „fascişti”. Liberalii şi comuniştii se luptă de zor unii cu alţii, fără să priceapă esenţa clişeelor ideologice de care le folosesc. O serie de „dogme ştiinţifice” din perioada sovietică s-a înscris în mod organic în noul sistem de învăţământ post-sovietic. La fel ca pe vremea sovieticilor, istoria din nou pare a fi una fără alternativă, iar triumful globalismului – inevitabil. Secularismul, darwinismul social, scientismul, istoricismul, progresismul, credinţa în timpul linear şi alte elemente ale marxismului au alunecat pe o pantă dulce în liberalism. Foştii lectori de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific s-au reprofilat peste noapte în politologi prooccidentali.

Aleksandr Dughin despre Cea de-a patra teorie politică

Există trei ideologii politice sau teorii politice ale epocii moderne: liberalismul, socialismul (în sensul larg, care include şi comunismul) şi naţionalismul (care include fascismul, nazismul sau naţional-socialismul). Sunt, de fapt, nu trei ideologii, ci trei grupuri de ideologii. Am putut să observăm că în secolul XX, acestea au constituit esenţa istoriei. Încă în secolul XIX, Friedrich Nietzsche spunea: „Va veni acea vreme când oamenii vor muri pentru idei”. Şi dacă vom arunca o privire retrospectivă în secolul XX, vom constata că toţi s-au luptat pentru idei, nu pentru resurse, nu pentru influenţă, nu pentru acces la anumite bunuri. Aceste trei ideologii au determinat, în mare măsură, cele două războaie mondiale şi Războiul Rece. Ţările liberale ale Occidentului s-au contrapus ţărilor Europei Centrale, care au mers pe calea a treia, naţionalistă. Şi, pe de altă parte, a fost lagărul sovietic, care reprezenta cea de-a doua teorie politică. În secolul XX s-a produs deznodământul luptei dintre aceste trei ideologii ale modernismului, care au fost concepute încă în secolul XIX. A fost, de fapt, lupta pentru dreptul de a da sens istoriei, pentru a da sens epocii moderne. Fiecare dintre cele trei ideologii pretindea că este adevărata expresie a modernităţii.

Dughin la Chişinău sau Reabilitarea discursului tradiţionalist

Prezenţa lui Dughin la Chişinău, în vizită privată la invitaţia unei modeste iniţiative academice numită Universitatea Populară, pe care am pus-o pe picioare relativ recent, este şi o recunoaştere internaţională a efortului nostru de readucere în circuitul public a valorilor creştine, tradiţionale şi conservatore. În timp ce Moldova e dominată de două paradigme depăşite, comunistă şi liberală, iar dezbaterea publică se reduce la exaltarea virtuţilor unei Europe aflate într-un proces vertiginos de dezagregare spirituală, instituţională şi economică,  iar pe de altă parte, la cultivarea unor nostalgii după defuncta URSS, cei care pricep că ambele proiecte sunt moarte în egală măsură pot fi număraţi pe degete. E adevărat, URSS îşi are actul de deces eliberat încă acum două decenii, iar UE este doar în aşteptarea lui. Dar, privite dintr-o perspectivă istorică mai largă, cele două versiuni ale omului prometeic, ale determinismului economic, ale ideologiilor ridicate la rang de religie sunt condamnate în egală măsură la dispariţie. Între trecutul sovietic şi viitorul european, cei care au un sistem de referinţă profund spiritual şi au vocaţia să desluşească sensul istoriei aleg o altă cale. Este calea revenirii la Tradiţie, la originile noastre creştine, la interpretarea spirituală a acestor deviaţii care ne împing în zone devastatoare pentru societăţile noastre. Experimentul comunist a eşuat mai repede decât cel liberal. Unul dintre motivele de bază ale acestui eşec rezidă în utilizarea terorii, a constrângerilor ideologice şi a lipsurilor materiale. Proiectul simetric şi complementar comunismului, liberalismul, acţionează mai subtil, prin seducţie, prin înlăturarea oricăror limite, prin dulcea otravă a consumismului şi prin sacralizarea banilor.

Economia viitorului eurasiatic - extras din "Bazele Geopoliticii" (1997)

Un extras din capitolul IV al lucrarii "Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei", scrisa de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin in 1997 si publicata in limba romana la Editura Eurasiatica in 2011. In acest fragment, autorul descrie modelul economic optim dupa care ar trebui sa se conduca Rusia secolului 21: nici liberalism, nici comunism.

----------------------------------------------

"Economia trebuie să se conducă, în ansamblu, pe principiul fundamental - centralismul strategic maxim,  plus pluralismul şi „liberalismul” regional maximal."

"În economie, ce-a de-a „treia cale” şi-a găsit exprimarea clasică în lucrările lui Friedrich List, care a formulat principiile „autarhiei economice a marilor spaţii”. Această teorie se bazează pe neuniformitatea dezvoltării economice a societăţilor capitaliste, cât şi pe consecinţa logică a colonizării economice a ţărilor mai sărace de către cele mai „bogate”; totuşi, pentru „bogaţi”, „comerţul liber” în asemenea condiţii este avantajos, iar pentru „săraci”, dimpotrivă. List a ajuns la concluzia că în anumite etape ale dezvoltării economice a societăţii trebuie să se recurgă la protecţionism, la dirijism şi la restricţii vamale, adică la limitarea principiului „libertăţii comerţului” la nivel naţional, pentru a atinge nivelul independenţei naţionale şi de stat şi al forţei strategice. Cu alte cuvinte, pentru List era limpede că economia trebuie să fie subordonată intereselor naţionale şi că orice apel la „logica autonomă a pieţei” este doar un paravan pentru expansiunea economică (şi ca urmare şi cea politică) a statelor bogate, în detrimentul celor mai sărace şi subjugarea ulterioară a celor din urmă. O asemenea abordare stabileşte, dintr-o dată, nişte hotare precise, adică unde trebuie să acţioneze principiul „de piaţă” şi unde cel „socialist”. Este interesant că şi Rathenau, autorul „miracolului economic” german şi Witte şi Lenin şi chiar şi Keynes şi-au formulat principiile lor economice pornind tocmai de la doctrina lui Friedrich List, deşi aceştia au folosit un limbaj mai apropiat fie de lexicul pur capitalist, fie de cel comunist."

 

Originile national-bolsevismului rus

Dacă în prezent în Franţa sunt disponibile o serie de lucrări de referinţă care ne permit să înţelegem esenţa naţional-bolşevismului german, cu totul diferit este cazul naţional-bolşevismului rus, de existenţa căruia aflăm abia acum. O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky, deşi vădit ostil faţă de occident, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre meditaţie. Teza autorulul, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă în ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric” pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. În opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj dublu: scrierile sale marxiste, ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el însuşi, de fapt, plasându-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea invaziei Europei de vest de către slavi. Incă la începutul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere Marxist. National - bolşevismul, încearcă să impună dominaţiai Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.

Politica ca manifestare a sacrului

Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul în lume este sacru.

În traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfânt”, dar în limba noastră cuvântul „sfânt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce în limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.

Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decât religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află în afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.

Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, în care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte în sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire până la groază. Când omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar în societaţile tradiţionale acest lucru se întâmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.

MARELE RĂZBOI AL CONTINENTELOR

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.

Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu apaţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor geopolitică este una datorată divergenţelor radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.

 

GEOPOLITICA NAŢIONAL-COMUNISMULUI ROMÂN

Nicolae Ceaușescu la Congresul al XIV-lea al PCR

Prezentăm în continuare textul discursului rostit de directorul revistei “Eurasia”, Claudio Mutti, în cadrul conferinţei “Sfârşitul lui Ceauşescu şi căderea Republicii Socialiste România” (Brescia, 15 Septembrie 2012).

La renumita conferinţă din 25 ianuarie 1904, geopoliticianul britanic, domnul Halford Mackinder, a menţionat în faţa ascultătorilor săi importanţa fundamentală a marelui spaţiu situat în centrul continentului eurasiatic, pe care dumnealui l-a numit Heartland (“regiunea-inimă”, adică “teritoriu central”) şi l-a definit “axa geografică al istoriei”.

Într-un studiu ulterior din 1919, Democratic Ideals and Reality, Mackinder dezvolta argumentul şi afirma textual : “Cine conduce Europa de Est, domină Teritoriul Central. Cine conduce Teritoriul Central, domină World Island (“insula mondială”, expresie originală cu care Mackinder desemna Continentul Antic: Eurasia şi Africa). Cine conduce World Island domină lumea”.

În timpul războiului rece, mulţi analişti au raportat această celebră frază la importanţa pe care o avea Europa de Est în confruntarea bipolară dintre SUA şi URSS. Astfel, România era considerată parte integrantă a acelui spaţiu ce se afla în centrul luptei pentru puterea mondială.

După 1989, România, împreună cu alte ţări est-europene, a aderat la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO in engleză). Trei din aceste ţări, oficial “atlantice” (Albania, Croaţia şi Slovenia), sunt în realitate ţări mediteraneene, cum e şi, de fapt, Italia - ţară “atlantică” mai veche; patru (Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) sunt spălate de Marea Baltică; alte două (Bulgaria şi România) sunt situate la Marea Neagră; în fine, mai sunt trei care nu numai că nu au ieşire la Oceanul Atlantic, dar nu au nici o ieşire spre nici măcar o mare: Cehia, Slovacia şi Ungaria.

Atribuirea României statutului de “ţară atlantică” echivalează cu falsificarea identităţii geografice a acestei ţări şi negarea funcţiunii ei naturale, reducând-o la rolul de avanpost al Occidentului atlantic în apropierea Rusiei.

Pagini