Principiul ”Imperiului” la Carl Schmitt şi a Patra teorie politică

Ordinea ”spaţiilor mari”

În lucrarea sa din 1939, ”Ordinea spaţiului mare în dreptul popoarelor şi interzicerea intervenţiei forţelor din spaţii străine. Introducere conceptului ”Reich” în dreptul popoarelor” («Völkerrechtliche Grossraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht»), Carl Schmitt expune bazele concepţiei ce a servit drept temelie a proiectului neoeurasiatic în Rusia la începutul sec. XXI. Şi cu toate că Schmitt îşi scrisese textul cu referire la Germania sfârşitului anilor 1930, ceea ce s-a reflectat asupra realităţilor analizate de el, semnificaţia acestui concept depăşeşte cu mult contextul său istoric, politic şi geografic, punând fundamentul unui model de gândire politico-juridică aparte, căruia îi este sortit, cel mai probabil, să se realizeze în sec XXI şi care are o importanţă cardinală pentru Rusia contemporană.

Doctrina Monroe

Este semnificativ faptul că Schmitt îşi începe expunerea teoriei ”spaţiilor mari” cu doctrina Monroe, formulată în 1823 de către preşedintele SUA, James Monroe, care a devenit baza politicii externe americane pentru două secole. Sensul doctrinei Monroe se rezumă la afirmaţia potrivit căreia politica continentului american trebuie să fie determinată de interesele statelor americane însele. La începutul sec XIX, această afirmaţie avea un sens destul de concret, deoarece America se afla atunci în situaţia de semicolonie, ţările europene intervenind mereu în procesele ei politice. SUA, fiind cel mai puternic stat american, îşi asumau răspunderea de a susţine independenţa întregului continent american în faţa amestecului european. Anume aici vede Carl Schmitt originea teoriei politice a ”spaţiului mare”.

”Spaţiul mare” porneşte dintr-o strategie anticolonială şi presupune (din punct de vedere pur teoretic) o alianţă benevolă a tuturor ţărilor continentului ce tind să-şi apere în mod colectiv independenţa. Se presupune că iniţiativa afirmării acestei independenţe cade în mod proporţional pe umerii statelor mai puternice, de unde rezultă întâietatea firească a SUA. Această întâietate în asigurarea independenţei întregului ”mare spaţiu american” înseamnă în egală măsură şi recunoaşterea rolului de lider pentru SUA din partea celorlalte ţări, precum şi delegarea pe seama lor a poverii de bază în vederea asigurării libertăţii întregului ”spaţiu mare”. Asta nu presupune sub nicio formă faptul că ţările americane devin ”provincii” ale SUA sau că acestea îşi pierd cumva suveranitatea. Dar întrucât ele pot să-şi asigure în practică suveranitatea la scară planetară (în faţa forţelor coloniale europene) doar cu eforturi comune şi sub conducerea SUA, importanţa SUA pentru toate ţările creşte, deoarece alianţa cu ele influenţează direct asupra conţinutului direct al suveranităţii fiecărei ţări americane.

Toate acestea reflectă realităţile primei jumătăţi a sec. XIX, dar Schmitt vede anume în această formă iniţială a doctrinei Monroe ceva mai mult: prototipul viitoarei organizări echilibrate şi armonioase a întregii lumi, adică nu o stare de lucruri condiţionată istoric, ci un proiect optim pentru reorganizarea spaţiului planetar în perspectivă.

Sensul doctrinei Monroe rezidă în următoarele: necesitatea asigurării securităţii şi independenţei unui stat (SUA) este condiţionată de statutul strategic al ţărilor care aderă la el sau sunt situate în preajma lui. Spre deosebire de Europa, unde concurau între ele marile puteri, situate nemijlocit una lângă alta (Anglia, Franţa, Germania, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Olanda etc.), SUA erau singurul lider pe continentul american şi doar puterile exterioare, europene, constituiau pentru ele un pericol. Celelalte ţări americane aveau la modul teoretic aceleaşi interese ca şi SUA (independenţa faţă de imperialismul european), însă nu reprezentau pentru acestea o concurenţă reală, nivelul suveranităţii lor fiind mult mai slab.

În Europa ideea potrivit căreia securitatea Franţei depinde de situaţia politică a Angliei sau Germaniei ar fi fost de-a dreptul absurdă, deoarece şi Anglia, şi Germania deţineau o putere comparabilă cu cea franceză, ţările europene fiind nevoite să se înţeleagă între ele asupra unui sistem de securitate comun, de exemplu, în cadrul ”concertului ţărilor europene”, iar un pericol extern pentru Europa nu exista. Atunci când umbra unui asemenea pericol apărea (din partea Rusiei sau a Turciei), pentru respingerea ei erau suficiente nişte alianţe interne provizorii ale ţărilor europene.

SUA se aflau într-o situaţie total diferită, securitatea lor depinzând în cel mai direct mod de situaţia politică a altor ţări americane, care nu puteau să-şi apere suveranitatea în mod separat şi nu reprezentau pentru SUA nişte factori de concurenţă reală. Toate acestea sunt reflectate în ”doctrina Monroe”.

Statutul juridic al ”doctrinei Monroe”. Politica şi dreptul, legalitatea şi legitimitatea

Carl Schmitt era jurist şi acorda o atenţie specială componentei de drept a politicii internaţionale. Tocmai de aceea el se întreba care ar fi statutul juridic al ”doctrinei Monroe”. Pentru a înţelege viziunea lui Schmitt, este necesar să amintim despre formele fundamentale ale analizei sale.

Schmitt separă domeniul dreptului de cel Politic. El e convins că dreptul este subordonat Politicului, deoarece iniţial orice decizie despre formularea, adoptarea sau modificarea unei legi se aprobă întotdeauna în temeiul voinţei ce iese dincolo de limitele dreptului. Această sferă de luare a deciziilor, care iese din limitele legii, e numită de către Schmitt ”Politică”. Dacă legea operează cu perechea ”permis – interzis”, atunci Politicul – cu perechea ”prieten – duşman”. Spre deosebire de morală, în cazul Politicului definiţiile ”prieten – duşman” nu indică deloc dacă avem de a face cu ceva ”bun” sau ”rău”. Aceste noţiuni nu au nici statut juridic. Duşmanul poate fi nobil, să se ghideze de dreptare, să aibă onoare, dar trebuie să fie învins, nimicit şi distrus, deoarece este duşman.

Urmându-l pe Max Weber, Schmitt, de asemenea, face distincţie între ”legalitate” şi ”legitimitate”. Legalitatea este corespunderea unui cod juridic strict definit şi fixat. Legitimitatea – corespunderea generală şi comună unei sau altei acţiuni sau decizii politice opiniei majorităţii, poporului, societăţii. Politica şi dreptul, legalitatea şi legitimitatea sunt strâns legate între ele, iar a le distinge într-un moment sau altul este dificil. Natura lor se manifestă din plin doar în momentele critice (”situaţii de urgenţă”), deoarece Politicul acţionează de la sine, manifestându-şi superioritatea esenţială asupra dreptului. Tot aici se manifestă şi noţiunea de legitimitate, intrând în vigoare potenţialul suveranităţii.

Dacă e să aplicăm aceste concepte la ”doctrina Monroe”, putem spune că ea era gândită de americani ca una total legitimă, aparţinând esenţei Politicului şi pornind de la decizia suverană de a asigura într-un mod corespunzător suveranitatea SUA, iar odată cu asta – şi a întregului continent american.

”Doctrina Monroe” reprezintă chintesenţa politicii americane. Ea determina cine este prieten, iar cine – duşman. Prieteni erau toate ţările americane, duşmani – marile puteri europene cu atentatele lor coloniale asupra Lumii Noi. Pentru a apăra suveranitatea în faţa „duşmanului”, se decidea ca întregul teritoriu american să fie privit ca un spaţiu strategic unic. Această poziţie a fost percepută de către americani (cel puţin de către clasa politică americană) ca un fenomen perfect legitim. ”Doctrina Monroe” n-a mai căpătat un statut legal-juridic, dar asta a conferit doar un plus de elasticitate în utilizarea ei, ceea ce permitea să-i fie realizate scopurile cu mai mult succes.

”Doctrina Monroe” exprima plenar natura Politicului Statelor Unite ale Americii. Atunci SUA au luat o hotărâre istorică despre statutul său mondial. Teza ”America – pentru americani” avea în acel moment un sens cât se poate de concret: ”pentru americani, nu pentru europeni” (nu pentru europeni ca forţă de administrare externă).

Evoluţia ”doctrinei Monroe”

Schmitt observă modificarea semnificatei ”doctrinei Monroe” încă în sec XIX, atunci când SUA încep să o utilizeze ca pe o acoperire pentru o politică colonială în limitele continentului. Este adevărat că în comparaţie cu colonialismul deschis al ţărilor europene, colonialismul american rămâne a fi unul relativ: el decurge sub forma ”răspândirii valorilor democratice”, adică în ochii cetăţenilor americani reprezintă o activitate civilizatoare şi eliberatoare. Însuşi Schmitt considera că chiar dacă există aici o deviere de la conţinutul iniţial, atunci e una încă nesemnificativă, întrucât la modul teoretic prioritatea SUA în limitele ”doctrinei Monroe” poate fi interpretată de o manieră destul de largă.

O mutaţie mult mai importantă în această doctrină se produce la începutul sec. XX, atunci când preşedintele SUA, Théodore Roosevelt, şi, în special, Woodrow Wilson, bazându-se pe ”doctrina Monroe”, propun ca aceasta să fie tratată separat de realităţile istorice şi geografice şi să o fundamenteze cu ajutorul necesităţii participării SUA în problemele mondiale ”pentru consolidarea, democraţiei, drepturilor şi libertăţilor”. Aici ”doctrina Monroe” depăşeşte în mod evident frontierele Americii şi se transformă într-o teorie universalistă planetară, ce fundamentează un nou tip de colonialism: nu unul european (deschis, direct şi cinic), ci american (acoperit de funcţia civilizatoare şi ideologică de răspândire a democraţiei liberale). Şi englezii au încercat să utilizeze ”doctrina Monroe” într-o astfel de formă universalist-hegemonistă şi ideologizată în raport cu propriul imperiu mondial, afirmând în calitate de principiu internaţional necesitatea unui control englez asupra strâmtorilor la scară mondială, deoarece de asta depinde în mod direct securitatea (economică, prin urmare, şi politică, şi militară) a Angliei.

Dintr-o teorie anticolonială legată de un ”spaţiu mare” determinat, în sec. XX ”doctrina Monroe” a început să se transforme într-o teorie universalistă, ideologizată a colonialismului planetar de tip nou (maritim, englez, şi, mai ales, american).

Pentru înşişi americani, ca şi pentru englezi, aceasta a fost, de asemenea, o decizie politică, o distribuţie a funcţiilor de prieteni şi duşmani, ea bazându-se pe o legitimitate internă. Însă pentru puterile europene continentale, Germania, Franţa, Rusia, ca şi pentru unele ţări asiatice care cunoşteau o trezire (Japonia), această versiune a ”doctrinei Monroe” a apărut ca una categoric inacceptabilă, ostilă şi nelegitimă.

După victoria asupra Germaniei în Primul Război Mondial şi revoluţia din Rusia, în baza noii interpretări a ”doctrinei Monroe”, sub presiunea Angliei şi SUA, s-a întreprins o încercare de a organiza un nou sistem al dreptului internaţional (Liga Naţiunilor). Acest sistem este numit ”sistemul Versailles”. Este foarte important a înţelege în ce mod este legat acesta de ”doctrina Monroe”.

Aici ţările Antantei (întâi de toate, Anglia, Franţa, SUA) apar în calitate de subiect al suveranităţii, iar spaţiul controlat de aceste ţări din ambele părţi ale Oceanului Atlantic este considerat drept centru colectiv. Restul lumii este tratat ca periferie, de unde pot emana pericole, prin urmare nu trebuie permis să capete putere niciuneia dintre ţările care aparţine periferiei. Sub egida Angliei, Franţei şi SUA, Liga Naţiunilor este chemată să fie pentru întreaga lume ceea ce SUA a fost pentru continentul american – garantul securităţii în faţa duşmanului. Însă dacă în versiunea iniţială a ”doctrinei Monroe” în calitate de duşmani apăreau puterile europene, de acum încolo duşmanii erau reprezentaţi de cei excluşi: Germania de la Weimar, tânăra Rusie sovietică, Japonia militaristă etc. Celorlalte ţări, incapabile să-şi apere suveranitatea pe cont propriu în faţa unei posibile agresiuni din partea celor excluşi, li se propunea să accepte protectoratul puterilor occidentale în cadrul Ligii Naţiunilor.

Astfel, ”doctrina Monroe” s-a rupt de la un ”spaţiu mare” concret şi a devenit temelia modelului planetar universalist al ordinii mondiale. Concomitent, ea şi-a pierdut funcţia de apărare şi dintr-un instrument de luptă cu colonialismul s-a transformat în colonialism (de o factură ideologică nouă, liberal-democratică).

Carl Schmitt arată că arhitecţii Versailles-ului au încercat să confere noii ediţii a ”doctrinei Monroe” (în interpretarea făcută de Woodrow Wilson) un statut juridic, dar asta nu s-a mai întâmplat din cauza contradicţiilor regionale. Cu toate acestea, pentru ordinea internaţională de după Versailles şi a epocii Ligii Naţiunilor ”doctrina Monroe” constituia modelul de bază a legitimităţii, ce exprima Politicul şi descria structura suveranităţii.

După al Doilea Război Mondial, acest model a stat la baza blocului NATO, Germania şi Japonia ca ţări învinse au fost incluse în ”spaţiul Occidentului”, principalii duşmani devenind URSS şi ţările blocului sovietic.

Spaţiul mare şi „Reich”-ul după Schmitt

Carl Schmitt şi-a scris lucrarea în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, el interesându-se de conştientizarea acelui tablou care îi apărea în faţa ochilor. La modul pragmatic, el fundamenta politica externă a Germaniei naziste. La modul teoretic, încerca să înţeleagă tabloul politicii externe. Schmitt rezolvă ambele probleme în textul pe care îl examinăm aici.

Distingând în „doctrina Monroe” două semnificaţii destul de diferite (semnificaţia iniţială, legată de „un spaţiu mare determinat”, şi semnificaţia deformată, ideologic-imperialistă, cea a Versailles-ului), Schmitt le contrapune una alteia. Aici el aplică pentru prima versiune a „doctrinei Monroe” termenul ştiinţific de „spaţiu mare” şi de „ordine a spaţiilor mari”, pe care propune să se întemeieze în perspectivă sistemul de drept internaţional.

El subliniază că în conceptul de „spaţiu mare”, cei doi termeni nu posedă un conţinut cantitativ (legat de ştiinţele naturale), ci unul calitativ, istoric şi, dacă doriţi, sacral. „Mare” ţine nu doar de volumul fizic, ci şi de nivelul de organizare internă, de consolidare, de valorificare, de integrare a spaţiului într-o unitate social-culturală, civilizaţională, strategică şi politică. Noi folosim în acelaşi sens noţiunea de „măreţ”, „grandios” (în original – великий – n. trad.). Noţiunea de „spaţiu” se referă nu doar la o abstractă categorie fizică, ci la un peisaj concret, cu pădurile lui, cu câmpurile, munţii, râurile, colinele, ce formează mediul de viaţă al popoarelor şi raselor. În acest sens, conceptul de „spaţiu mare” se apropie direct de conceptul de „imperiu” (termenul german „Reich” înseamnă „imperiu”, „împărăţie”).

Eurasianiştii ruşi au utilizat expresia „statul-lume” (Saviţki). Această formulă de „stat-lume”, de altfel, conţine, de asemenea, un dublu sens, pe care o descoperise Schmitt în „doctrina Monroe”. Saviţki înţelege „statul-lume”, „imperiul”, ca pe o parte concretă a spaţiului mondial, ce constituie o unitate civilizaţională (anume acesta e fundamentul eurasianismului). Aşa a fost în versiunea iniţială „doctrina Monroe”. Dar dacă e să facem abstracţie de la semnificaţia strict eurasianistă a lui Saviţki, aceeaşi expresie poate fi interpretată ca globalism, adică reprezentarea „statului mondial”, a „guvernului mondial”. Anume asta s-a şi întâmplat în epoca Versailles şi a creării Ligii Naţiunilor, iar mai târziu s-a reflectat în crearea NATO, a ordinii mondiale a „Comisiei Trilaterale” şi a globalismului americanocentrist contemporan.

Universalismul (globalismul) operează cu imaginea fizică a lumii, iar „spaţiul mare” – cu imaginea ei istorică şi sacră. În calitate de subiect al universalismului apare individul (teoria liberală a „drepturilor omului”). Pentru teoria „spaţiilor mari”, subiectul este poporul, un colectiv organic concret. Anume din acest motiv, Carl Schmitt arată legătura între cele două noţiuni – „dreptul popoarelor” şi „spaţiul mare”. Aici se reflectă esenţa celor două reprezentări opuse asupra ordinii mondiale – multipolar şi unipolar, concret-istoric şi universal, bazat pe câteva „imperii” („Reich”-uri, după Schmitt) sau reprezentând un singur imperiu (în cazul nostru – cel american: acel rol pe care îl jucau SUA în cadrul versiunii iniţiale a „doctrinei Monroe” în sec. XIX în raport cu continentul american şi pe care încep să îl joace împreună cu ţările NATO faţă de toată lumea).

În 1939 Carl Schmitt vedea al treilea Reich ca pe un „imperiu”, ca pe un „spaţiu mare”, ca pe un „stat-lume”. El căuta să fundamenteze anume un astfel de rol pentru Germania. Pentru Schmitt al treilea Reich ca „spaţiu mare” era nu atât german, cât european. El vedea în acesta expresia civilizaţiei europene continentale în versiunea ei clasică (nu cea iluministă) (Schmitt era un catolic şi conservator ardent). El înţelegea statul naţional-socialist ca pe o inimă a Europei popoarelor, nu ca pe o nouă forţă colonială sau un stat naţional. De aici şi atitudinea lui faţă de „dreptul popoarelor”. Schmitt, fiind un adept al lui Hitler, nu a aprobat niciodată în textele sale interpretarea rasistă şi pur germană a „Reich”-ului. Prin termenul „Reich”, Schmitt înţelegea o iniţiativă comună a tuturor popoarelor europene şi, deşi istoriceşte Imperiul Roman de Vest a fost creat în baza triburilor germanice, toate etniile europene au participat la istoria imperială comună şi trebuie să aibă în viitor drepturi egale.

Naţional-socialismul lui Schmitt se deosebeşte fundamental de naţional-socialismul lui Hitler sau Rosenberg anume prin faptul că Schmitt gândeşte în termeni de popoare, nu a unui singur popor, german, sau a trâmbiţatei „rase ariene”, în care naziştii ignoranţi îi includeau doar pe germani. El gândeşte în categoriile „spaţiului mare”, în termenii coexistenţei armonioase între diverse imperii (inclusiv cel ruso-sovietic, eurasiatic), nu în cei ai colonizării germane. Anume din acest motiv, în 1936, în revista ”Corpusul negru” (”Schwarze Korps”) a fost publicată o delaţiune împotriva lui Schmitt, care l-a costat cariera. Însă Schmitt nu a fost niciodată oportunist şi a continuat să-şi dezvolte ideile şi în noua sa calitate de „dizident”, ca, de altfel, mulţi „conservatori revoluţionari”, împinşi la periferie sau chiar supuşi represiunilor de către diletanţii zeloşi şi fanaticii nazişti imbecili.

În textul pe care îl examinăm, este uimitor faptul că Schmitt continuă să utilizeze expresia „dreptul popoarelor” chiar în toiul politicii rasiste a lui Hitler, ce recunoştea drept valizi doar germanii. „Al treilea Reich” al lui Schmitt (ca şi „al treilea Reich” pentru însuşi autorul acestei concepţii Arthur Moeller van den Bruck) este un alt „Reich” decât cel al lui Hitler, este „imperiul”, „spaţiul mare”, populat de popoare, fiecare având drepturi egale în crearea Politicului şi participând la făurirea propriului destin. Iar instanţa centrală, metropola, este menită, în primul rând, să securizeze toate popoarele de intervenţia unor forţe din afara acestui spaţiu (despre asta se vorbeşte chiar în titlul lucrării examinate aici). În politica sa, Hitler a comis aceeaşi greşeală, pe care o face SUA şi imperialiştii britanici, care au trecut dinspre un „spaţiu mare” concret spre universalism şi globalism, doar că aceştia şi-au afişat ca stindard ideea liberal-democratică, iar Hitler – doctrinele rasiste şi ideea unei „dominaţii mondiale ariene”, care e nu mai puţin absurdă şi nocivă decât ideologia drepturilor omului.

Dacă e să examinăm mai cu atenţie ideile lui Schmitt (mai larg, ideile conservatorilor revoluţionari, de la Spengler, Ernst von Salomon, Otto Petel, Arthur Moeller van den Bruck, Frantz Schauwecker, Ernst şi Friedrich Jünger, German Wirt, Friedrich Hielscher, Niekisch şi până la Heidegger), vom descoperi cu uşurinţă că este vorba de a Patra teorie politică (alături de liberalism, comunism şi fascism), care era acoperită de a Treia (nazistă şi fascistă). Tragedia acestei idei constă în faptul că această a Patra teorie este umbrită de a Treia, s-a solidarizat pentru un anume moment cu ea, neputând face faţă războiului ideologic pe trei fronturi (alături de polemica împotriva liberalilor şi comuniştilor revoluţionari, conservatorii erau nevoiţi să întâmpine deformarea propriilor idei în cadrul nazismului vulgar).

Am putea trece multe pe seama faptului că Germania a fost nevoită să ţină piept nu doar principalilor şi pe deplin legitimilor săi duşmani, anglo-saxonii liberal-democraţi, ci şi expansionismului sovietic ce venea din Est, precum şi pe seama sentimentului firesc al patriotismului german. Iar unii (inclusiv Schmitt însuşi) încercau să acţioneze din interiorul regimului, pentru a reinterpreta orientarea sinucigaşă a lui Hitler în spiritul „dreptului popoarelor” şi „spaţiului mare”. Dar finalmente a Patra teorie politică a fost îngropată sub ruinele celui de-al treilea Reich, care a rămas în istorie ca Reich al lui Adolf Hitler, nu al lui Carl Schmitt.

„Marele spaţiu” sovietic. „Reich”-ul sovietic

Modelul „spaţiilor mari” este aplicabil în mod ideal pentru analiza perioadei sovietice a Rusiei. Această temă a fost elaborată în mod independent de către eurasianiştii ruşi. Ei, de asemenea, operau cu categoria „spaţiu mare”. Pentru această analiză, Saviţki a introdus termenul „locul de dezvoltare” (rus: „месторазвитие”). Atât pentru Schmitt, cât şi pentru eurasianişti în calitate de duşman principal rămâneau a fi considerate ţările liberale ale Occidentului, deşi eurasianiştii includeau şi Germania în componenţa Occidentului, în timp ce Schmitt considera că ea este centrul continentului european, iar „Occidentul începe dincolo de Rin”.

Aceiaşi eurasianişti au prezis cu exactitate evoluţia politicii externe sovietice, de la internaţionalismul primilor ani ai revoluţiei la o politică imperială autentică începând cu sfârşitul anilor 1920. URSS a constituit un exemplu clasic de spaţiu mare, care, în conformitate cu terminologia lui Schmitt, poate fi numită „Reich sovietic”. Însuşi termenul „Eurasia”, introdus de către eurasianişti, este chemat să sublinieze unitatea organică de „spaţiu mare” a continentului eurasiatic, ce coincide cu frontierele Rusiei, de la Rusia Veche până la URSS. Dar spre deosebire de gândirea ideologică a bolşevicilor şi a conducătorilor sovietici, care-şi întemeiau teoriile pe marxism, ce nu conţine nimic nici despre spaţiu, nici despre tradiţie, nici despre civilizaţii, eurasianiştii tratau URSS ca pe un organism istorico-spaţial, civilizaţional, geopolitic, nu doar ca pe o construcţie ideologică. Şi anume analiza istoriei sovietice făcută de către ei, în special cea aplicată perioadei staliniste, s-a dovedit a fi cea mai exactă şi mai riguroasă din toate analizele efectuate de forţele din emigraţie. Eurasianiştii apreciau URSS aproape în acelaşi fel cum o făcea Schmitt în raport cu al treilea Reich al lui Hitler, ei vedeau prin spuma sovietică logica profundă a „spaţiului mare”, legitimitatea „imperiului etern”, dialectica celei de-a Treia Rome, suveranitatea istorică a poporului rus, transmis elitei politice (în cazul dat, bolşevicilor) cu un singur comandament: să apere ţara şi popoarele de la imixtiunea unei forţe din exteriorul acestui spaţiu. Această sarcină a fost realizată de către bolşevici pe parcursul a şaptezeci de ani.

În esenţă, eurasianiştii erau exponenţi ai celei de-a Patra teorii politice, ca şi conservatorii revoluţionari germani. Însă aceştia au descoperit elementele ei nu în spatele fascismului (cum a procedat a Treia teorie politică), ci în spatele celei de-a Doua teorii politice. Această analiză apare deosebit de detaliat la Ustrealov.

Ideea construcţiei socialismului într-o ţară aparte, aplicată Rusiei, deja reprezenta un apel la „spaţiul mare” şi la legitimitatea „Reich”-ului. Dacă e să admitem că în Germania nazistă şi URSS forţa celei de-a Patra teorii politice s-ar fi dovedit hotărâtoare şi că argumentele ideologice superficiale ar fi trecut pe planul doi, am fi avut de a face cu o cu totul altă lume: una ideală (în limitele posibilului), multipolară şi echilibrată. O schiţă nerealizată (avortată) a unei victorii pur teoretice celei de-a Patra teorii politice noi vedem în pactul Ribbentrop-Molotov şi în concepţia „axei Berlin-Moscova-Tokio” a unui alt conservator revoluţionar, Karl Haushofer.

Noua actualitate a celei de-a Patra teorii politice

Acum să trecem la contemporaneitate. Moştenirea lui Carl Schmitt a devenit astăzi o parte integrantă a culturii politice şi juridice a elitelor occidentale. Aşa cum s-a dovedit, ea depăşea cu mult contextul istoric şi penetra în acele probleme fundamentale, care nu şi-au pierdut deloc actualitatea nici astăzi; dimpotrivă, doar şi-a căpătat-o. Dar dacă e să avem o privire mai largă, atunci devine clar că este vorba nu doar despre Schmitt personal şi despre moştenirea lui. De fapt, creşte vertiginos importanţa celei de-a Patra teorii politice în ansamblu, al cărei exponent strălucit a fost Carl Schmitt, deşi nu doar el.

La ora actuală, din cele trei teorii politice fundamentale ale sec. XX a supravieţuit doar una, cea liberală. Fascismul a dispărut, comunismul practic a dispărut şi el. În orice caz, a le aborda cu seriozitate atât pe unul, cât şi pe celălalt este imposibil. Şi nu doar pentru că au pierdut bătălia istorică, ci pentru că au falimentat ca idei. Cei care le-au dat crezare, nu doar au fost striviţi, ei sunt înjosiţi şi făcuţi de râs la nivel teoretic. La ora actuală nici fasciştii, nici comuniştii nu pot să explice în mod clar cauzele eşecului lor, iată de ce ei există nu doar în prezent, ci şi în viitor. Gândirea fascistă s-a redus la nimic, gândirea marxistă în forma ei pură se apropie de cota zero. Iar acolo unde aceasta e prezentă, ea e conjugată în mod obligatoriu cu alte tendinţe ideologice exterioare (naţionalismul în Lumea a Treia şi liberalismul în social-democraţia europeană). Şi dimpotrivă, a Patra teorie politică, de care ţin idei ca „spaţiu mare”, „imperiu”, „drepturile popoarelor”, „democraţie organică”, „multipolaritate”, „loc de dezvoltare”, „suveranitate geopolitică”, „geopolitica”, îşi demonstrează din ce în ce mai mult consistenţa. Se vede cu ochiul liber că anume ea devine singura alternativă echilibrată şi fondată globalismului, „drepturilor omului”, unipolarităţii, universalismului liberal-democrat, individualismului, totalitarismului pieţei şi valorilor pieţei.

Schmitt a prevăzut o lume alcătuită din „imperii”, din „spaţii mari”, din „Reich”-uri. Aplicând viziunea lui la actualitate, putem să distingem în mod clar în viitor „imperiul” atlantist (cu centrul în SUA), „imperiul” asiatic (cu condominiul Chinei şi al Japoniei), „imperiul” european (în conformitate cu ideea lui Schmitt) şi, în sfârşit, imperiul „eurasiatic”.

Schmitt se vedea pe el însuşi ca pe un observator al Imperiului european şi gândea lumea anume în optica Reich-ului european. La rândul lor, eurasianiştii au elaborat bazele unei viziuni similare asupra lumii, doar că priveau lumea din Rusia. Modelul japonez de reorganizare a Oceanului Pacific într-un „spaţiu mare” a fost întrerupt prin înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, astăzi China fiind cea care încearcă să joace un rol de lider în acest proces. Rusia a pierdut recent un segment enorm al „spaţiului său mare”, dar se îndreaptă treptat spre direcţia eurasiatică (ceea ce presupune un nou val de iniţiative integraţioniste).

Dacă cele trei potenţiale „spaţii mari” (european, eurasiatic şi asiatic) urmează să se lărgească pentru a devenii „imperii”, „Reich”-uri, atunci spaţiul atlantist, care astăzi pretinde la universalism şi globalism, va fi nevoit să se reducă. Pentru ca SUA să revină la versiunea iniţială a „doctrinei Monroe”, ca să redevină „spaţiu mare” şi „imperiu”, influenţa lor trebuie redusă în mod substanţial.

O asemenea analiză arată că teoria lui Carl Schmitt a „spaţiilor mari” ca expresie elocventă a întregii construcţii a celei de-a Patra teorii politice reprezintă cea mai solidă platformă pentru o lume multipolară, pentru antiglobalism, pentru antiamericanism şi pentru lupta de eliberare naţională contra dominaţiei americane mondiale.

Textul lui Carl Schmitt care a fost examinat aici, „Ordinea spaţiului mare în dreptul popoarelor şi interzicerea intervenţiei forţelor din spaţii străine”, fiind eliberat de circumstanţele istorice, alături de alte texte fundamentale ale lui Schmitt însuşi ca şi a altor conservatori revoluţionari, constituie o parte integrantă a moştenirii teoriei neoeurasianiste şi ne ajută să înţelegem mai bine sensul neoeurasianismului, care este expresia contemporană a celei de-a Patra teorii politice, reformulate în condiţiile sec. XXI de către ruşi, în Rusia, în interesele Rusiei şi pentru prosperarea Rusiei ca putere mondială.

Neoeurasianismul este teoria politică pentru construcţia imperiului, a „spaţiului mare” în prezent şi în viitor. Sau neoeurasianismul va deveni viziunea de bază a elitelor ruseşti sau ne aşteaptă starea de ocupaţie. De menţionat că alte potenţiale „spaţii mari” şi alte popoare sunt cointeresate în cel mai direct mod ca în Rusia să înceapă renaşterea eurasianistă. Din asta toţi au de câştigat, deoarece neoeurasianismul se pronunţă ferm nu pentru universalism, ci pentru un „spaţiu mare”, nu pentru imperialism, ci pentru „imperii”, nu pentru „interesele unui popor anume”, ci pentru „drepturile popoarelor.”