Politica ca manifestare a sacrului
Taburi primare
Politica ca manifestare a sacrului
Definirea sacrului
Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul în lume este sacru.
În traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfânt”, dar în limba noastră cuvântul „sfânt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce în limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.
Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decât religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află în afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.
Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, în care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte în sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire până la groază. Când omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar în societaţile tradiţionale acest lucru se întâmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.
Trăirea sacrului – este o stare fundamentală, care se deschide omului chiar şi între lucruri obişnuite. Pentru a experimenta sentimentul de sacru, este nevoie de a imagina astfel de lucruri cum sunt moartea sau o crimă oribilă, sau dimpotrivă o victorie în luptă, o bucurie spontană atotcuprinzătoare. Sacralitatea – este ceea, faţă de ce omul manifestă sentimente tensionate, fără o orientare anumită ai acestora. Sacrul aduce cu sine în acelaşi timp şi groază, şi fericire, sentimentul de adâncime şi înălţime. Sacrul este ceea ce se opune experienţei cotidiene, care îl dizolvă, îl face palid, plat până la insuportabilitate.
Mircea Eliade în cartea sa „Sacru şi Profan” oferă o definiţie sacrului: „Omul îşi dе seama de existenţa sacrului pentru cе acesta se manifestе, se înfеţişează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestеri a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive pânе la cele mai elaborate, este alcătuitе dintr o acumulare de hierofanii, din manifestările realitеţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creştin, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a ceva care este „altfel“, a unei realitеţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră „naturală“, „profană“.
Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare a sacrului, neputând crede cе acesta s ar putea manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, în pietre ori în arbori. Or, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru cе sunt nişte hierofanii, pentru că „arată“ ceva care nu mai este piatră şi nici arbore, ci sacru, ganz andere. S a arătat în numeroase rânduri şi se cuvine subliniat din nou faptul cе orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fеrе a înceta însă sе fie el însuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în aparenţă (sau mai bine zis din punct de vedere profan), nimic nu o deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatrе li s a arеtat sacrе, realitatea sa imediatе se preschimbе însă în realitate supranaturalе. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie.
Omul societăţilor arhaice tinde să trăiască în sacru sau în preajma obiectelor consacrate cât mai mult timp. Tendinţa este lesne de înţeles: pentru „primitivi“, ca şi pentru omul tuturor societеţilor premoderne, sacrul înseamnă putere şi, în cele din urmă, realitate. Sacrul este saturat de fiinţă. Puterea sacrе înseamnă deopotrivă realitate, perenitate şi eficienţеă Opoziţia sacru profan este adesea înţeleasе ca opoziţie оntre real şi ireal sau pseudoreal. Sе nu ne aşteptеm sе gеsim оn limbile arhaice terminologia proprie filozofilor, adicе real ireal şi aşa mai departe; dar ideea existе. Dorinţa omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simţi saturat de putere este, prin urmare, cоt se poate de fireascе.
Cum оncearcе omul religios să rămânе cоt mai mult într un univers sacru; cum se înfăţişează experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios, a omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască într o lume desacralizată: iată principala temă abordată în paginile care urmează. Trebuie să arătăm încă de la început că lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minţii omeneşti. Nu ne propunem sе arătăm prin ce procese istorice şi în urma căror schimbări ale comportamentului spiritual omul modern şi a desacralizat lumea şi şi a asumat o existenţă profană. Ajunge sе constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societеţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu sе regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice”.
Sacralizarea politicului
Politica şi structura ei este privită în societatea tradiţională ca ceva sacru (sfânt). Iată de ce orice instituţii ale puterii, normele sociale, acte juridice, structura existenţei societăţii până la nivelul său gospodăresc şi material – toate acestea erau legate cu lumea sacrului, învăluit de mituri, legende, predanii, care retrăgeau om în lumea profunzimilor şi trezeau sentimentul de deliciu şi groază («mysterium tremendum», după R. Otto).
Pentru a înţelege ceea ce este sacru în politică, este nevoie să ne imaginăm ceea ce se întâmplă în Bisericile Ortodoxă. Oamenii fac cruce, bat metanii, se roagă, privesc icoanele, ascultă cuvintele preotului, înmărmuresc în timpul citirii „Hexapsalmilor”, „Trisveatului”, într-un cuvânt, participă deplin cu toată făptura la viaţa liturgică.
Vom transfera această structură internă, plasticitate duhovnicească, stare psihologică în afara lăcaşului, în viaţa cotidiană, în realitatea socială. Slujirea, liturghia oferă deplinitatea vieţii. Dispare diviziunea în cele bisericeşti şi nebisericeşti, totul devine sacru (sfânt). Omul se află în lume ca într-o biserică; priveşte conducătorul sau şeful aşa cum un credincios priveşte un diacon sau preot. Totul este plin de un sens suprem şi nimănui nu îi trece prin cap să întrebe de unde a apărut o instituţie sau alta, aşa cum nu ne întrebăm când întrăm în biserică de unde s-a luat icoana, lumânarea şi ce caută aici persoana în sutană.
Tratăm toate acestea ca fiind ceva firesc, ca o taina plina de sens. În acelaşi fel, oamenii din societatea tradiţională priveau şi politica. Aceasta era considerată sacră, ca şi întreaga lume înconjurătoare, fără a fi separată în cea artificială şi firească, naturală şi socială. Oamenii priveau lumea ca pe o biserică. Există o unitate: pentru lumea zeilor, pentru lumea naturii şi lumea oamenilor, oamenii veneau cu aceeaşi măsură. Una şi aceeaşi formulă sacră sau paradigmă se răspândea asupra socialului, naturalului şi religiosului. Aceasta era o neîntreruptă „hierofanie”, şi Politicul nu era doar o excepţie de la această regulă, dar şi o concentrare de sfinţenie.
Politicul era sacru prin avantaj, deoarece prin sacralizare conştientă ai organizării sociale, oamenii Tradiţiei îşi demonstrau atitudinea sa faţă de lume. Dacă lumea înconjurătoare era impregnată de hierofanii, atunci şi oamenii reprezentau o hierofanie, ceea ce se exprimă prin hierofanitatea şi sacralizarea instituţiilor socio-politice, cărora era prescrisă o origine divină, aşa cum era prescrisă omului şi naturii. În acest fel, sacralitatea politicii în societatea tradiţională era un rezultat al sacralităţii lumii. În societatea tradiţională nimic nu era nesfânt.
Formula sacrului
S-ar putea spune că pentru viziunea sacrală este caracteristică următoarea formulă: „A nu este egal cu A”. Această este o „viziune anagogică” asupra lumii.
Formula „A nu este egal cu A” înseamnă că omul priveşte fenomenele şi lucrurile ca nişte simboluri, care indică ceva diferit. Aceasta este o atitudine simbolistică faţă de viaţă, lume şi realitate. Orice fenomen, natural sau social, este privit ca un simbol, care comunica altceva decât pe sine insuşi.
Spre exemplu moneda în societatea tradiţională niciodată nu a fost privită doar ca o monedă. Ea era preţuită nu doar pentru materialul său preţios, dar şi pentru că purta cu sine nişte simboluri, care indicau nu altceva decât ceva sacru, spre exemplu: puterea cezarului. Foarte des pe monede erau bătute chipurile regelui, împăratului, simbolurile mistice.
O perioadă îndelungată în societatea tradiţională monedele puteau fi confecţionate doar de preoţi, reprezentanţii castei preoţilor. Moneda nu era egala cu sine însuşi, cu valoarea sa, cu ajutorul căreia se putea cumpărat o anumită cantitate de mărfuri, ci semnifica o concentraţie de energie. De aici şi vine rolul important al banilor în diferite ritualuri sacre. În acest fel, rădăcinele unei din cele mai materiale obiecte – banii – se fundamentează în sfere hierofanice fundamentale. În lumea Tradiţiei „profanul” nu exista în sine. Acesta a apărut în etapele de tranziţie, când sacrul s-a redus la interiorul lăcaşurilor. Atunci după zidurile Bisericilor au apărut primele semnele ale modernităţii
Paradigma concentrică
De la formula matematică (şi logică) ai sacrului vom trece la varianta sa grafică. Paradigma societăţii tradiţionale faţă de lume constă din „relaţia concentrică faţă de realitate”. Acest lucru înseamnă că realitatea era percepută, în sensul cel mai larg, concentric. Această relaţie poate fi descrisă printr-o figură grafică destul de simplă, unde există o periferie atrasă (spre exemplu: circumferinţă, elipsă, etc) în centrul căruia se află un pol (o anumită „sămânţă tainică”, sau un „sens tainic”)
Sensul şi seminţa pot fi numite „tainice”, pentru că periferia este mai mare, iar centrul, care se află în interiorul ei, este un punct unic, infinit de mic în raport cu graniţa exterioară, „un ac în stuf de paie”. Dar valoarea unor obiecte sau structuri se apreciază după apropierea de centru. În acest fel este construită „ierarhia sacră”, „ierarhia concentrică”.
Pe convingerea că centrul este mai important decât periferia, s-a şi bazat viziunea tradiţională asupra lucrurilor. Aceste model concentric a explicat organizarea universului, care era privit ca o periferie în centrul căruia se află Divinitatea. Fiecare lucru reprezentă o legatură dintre periferia, reprezentată de partea sa materială, şi centrul, reprezentat de esenţă, „spiritul” lucrului.
În acelaşi fel era construit şi sistemul politic în societatea tradiţională. În măsura apropierii de centru creştea statutul ontologic al treptei ierarhice. Iată de ce nu era vorba pur şi simplu despre o „arhie” (adică „început”, „principiu”), ci „iero-arhie” („principiul sfânt”). Ceea ce se află departe de centru, se afla în cantitate mai mare. Ceea ce este mai apropiat de centru este într-un număr mai mic. De aici se poate ajunge la umrătoarea concluzie: odată ce principiul ierarhiei sacre este răspândit în toate sferile, modelul tradiţional al Politicului era şi el concentric.
Reprezentarea concentrică ai realităţii era reflectată în construcţiile bisericilor, în formele vechi de organizare a oraşelor. O reprezentare ai construcţiei concentrice ai realităţii este muntele sau dealul. La poalele muntelui se află mulţimea, cantitatea, fizicul, şi doar într-un singur punct este unicitatea, centrul, spiritualitatea şi calitatea. În acelaşi timp, valoarea unicităţii, centralităţii calităţii este infinit de înaltă.
Holismul
Atitudinea sacrală faţă de lume se bazează pe holism. Holismul este o viziune potrivit căreia întregul este mai important ca particularul.
Concepţia holismului se bazează pe ideea că întregul este mai superior decât privatul. El nu se formează din combinarea fragmentelor. Întregul apare spontant şi sincronic, iar în părţi mai mici aceasta se dezintegrează mai târziu. Întregul (în sensul holistic) poate fi divizat în părţi, odată ce aceste părţi sunt împreunate, acestea nu pot să compună un întreg.
Principiul fundamental al holismului constă în privirea realităţii ca pe un organism, nu un mecanism. Dacă vom desface un mecanism, iar apoi îl vom asambla la loc – acesta va funcţiona la fel. Dacă vom desface în bucăţi o fiinţă vie, restabilirea acesteia în forma iniţială nu va fi posibilă. Viziunea mecanicistă asupra lumii, viziune asupra lumii, asupra omului în calitate lor de maşină este un atomism, o antiteză holismului.
Politicul în societatea sacrală nu se construieşte din atomi (elemente) în diverse configuraţii. Dimpotrivă, unitatea preexistentă, valoarea superioară, ideea absolută dictează periferiei, părţilor separate, modul în care acestea ar trebui să se unească într-o formă sau alta.
Castele ca manifestare a sacrului
Tradiţia hindusă descrie foarte amănunţit castele. Preoţii se numesc „brahmani”, soldaţii –„kshatrii”.
În hinduism se afirmă că brahmanii sunt o castă superioară, iar kshatri urmează pe aceştia. Un lucru firesc, deoarece brahmanii au de a face cu lumea nevăzută, iar kshatrii cu lumea văzută. În societatea tradiţională hindusă nevăzutul era considerat ceva superior celui văzut, de aici şi provine o astfel de subordonare.
Din timpuri imemorabile până în prezent societatea indiană se construia anume în baza unui asemenea sistem de caste.
Regele-Preot
În peisajul deplin al construcţiei politice din societatea tradiţională, în vârful ierarhiei este poziţionat fiinţa unică – regele-preot, regele-magician, regele-văjitor („conducător sfânt” sau „împăratul”). Aceasta figură concentrează două funcţii esenţiale: preoţia, legată de cunoştinţe, şi cea regală, adică o funcţie de conducere, administrare.
În viziune hinduistă, regele-preot este reprezentantul celei de a cincea castă „invizibilă”, „casta lebedei”, sau în sanscrită „hamsa”. Astfel de exemple în istorie sunt destul de rare şi de regulă, chiar societăţile antice au atribuit epoca regelor-preoţi unor vremuri imemorabile sau unor regate mitice.
Dispariţia acestei caste superioare, potrivit unor predanii vechi, era legată de o catastrofă ciclică. După aceasta, puterea supremă a fost divizată în două ramuri. Tipurile pur contemplative au organizat societăţi secrete, infiinţând casta preoţilor, iar cele voletive s-au reunit formând casta soldaţilor, exercitând şi funcţii directe de conducere.
În acest fel arată cea mai deplină şi cea mai desăvârşită reprezentare a unui conducător ideal. Acest conducător în societatea tradiţională nu este considerat un om obişnuit având nişte calităţi divine. De aici provine şi adorarea în antichitate ai împăraţilor, faraonilor şi regilor semenea unor zei. Elementele acestei divinizări s-au păstrat şi în epocile mai târzii.
Relaţia societăţii tradiţionale faţă de lume se baza pe holism şi, respectiv, toată structura Politicului era gândită ca o totalitate de „organe ale divinităţii”. Figura regelui-preot, combinând cele două funcţii fundamentale – cunoaşterea şi acţiunea, erau o întruchipare personalizată al acestei divinităţi. Restul societăţii era o continuitate a regelui-preot, ca un trup sau ca o umbră a sa. Regele-preot, în acest fel, devine arhetipul personificat, suprem şi primar al Politicului în sine.
Legenda despre conducătorii „veacului de aur”, care au combinat ambele funcţii, există şi în alte tradiţii.
În tradiţiile sumeriene-akkadiene aceasta este Ut-Napishtim (sau Ziusudra). În buddism regii ţării subterane Shambhala. În legendele Europei medievale acesta este regele-pescar, păstrătorul Sfântului Graal.
Toate acestea sunt personificări ai Politicului în starea sa primară, paridisiacă. De aici şi vine tradiţia reprezentării lui Adam, om primar, în chipul unui rege.
Legenda presbiterului Ioan
Despre regi-preoţi se vorbeşte în predaniile şi miturile diverselor popoare şi culturi. În Europa medievală circulau legendele despre existenţa unui „presbiter Ioan”. Legendarul „presbiterul Ioan” erau un rege-preot tipic, care locuia „undeva în est” şi fiind preot, conducea ca un rege. Şi la tradiţionalistul Julius Evola găsim o referirel acest „presbiter”:
„Într-o veche nuvelă italiană se spune despre „presbiterul Ioan, unul din cei mai nobili conducători indieni”, care a trimis soli la împăratul Fridrich, „ca unei oglinzi ai lumii. Ca să afle cât este acesta de înţelept în cuvinte şi fapte”. „Presbiterul Ioan” trimite lui „Fridrich” (probabil este vorba de Fridrich al II-lea) trei pietre şi în acelaşi timp întrebând ce este cel mai bun pe lumea aceasta (…)
Potrivit unei alte legende notată de Osvald Schreiber, „Fridrich al II-lea a primit de la presbiterul Ioan o rochie din piele de salamandra rezistentă la foc, apa tinereţii fără bătrâneţe şi un inel cu trei pietre, cu care se putea trăi sub apă, deveni invizibil sau invincibil.
Aceste legende sunt foarte importante, dacă ne-am aminti că regatul presbiterului Ioan, nu este altceva decât denumirea medievală a „Centrului Sacral Superior”. Se considera că acest regat se găsea în Asia centrală, Mongolia, India sau Etiopia.
Caracteristicele atribuite acestui regat, nu lasă nici urmă de îndoială în caracterul său simbolic. „Darurile presbiterului Ioan” împăratului Fridrich reprezintă un fel de „mandat” extern, propus conducătorului Sfântului Imperiu Roman de naţiune Germană cu scopul ca acesta să stabilească legătura cu principiul „Domnitorului Universului”. Apa tinereţei fără bătrâneţe înseamnă nemurire. Rochia rezistentă la foc aminteşte de Phoenix, care reînvie cu ajutorul focului şi care trăieşte în rug fără să fie atins de acesta. [Am putea presupune că figura legendară a lui „Ioan” a şi stat la baza formulei „IO” utilizată în scrierile medievale româneşti]
Capacitatea de a fi invizibil înseamnă deobicei capacitatea de a contacta cu lumea invizibilă, extrasenzorială şi a trece în ea. Capacitatea de a trăi în apă, a merge pe ea (…) înseamnă unificarea cu starea primară, care stă deasupra fluxului lumii, deasupra fluxului devenirii”
Mai departe:
El (presbiterul Ioan) combină în sine puterea spirituală şi laică. (“Presbiterul Ioan, Cu milă, Domnitor al tuturor domnitorilor, care sunt sub cer de la Răsăritul soarelor până la paradisul terestru”). În esenţă “presbiterul Ioan” este un titlu, nume care nu desemnează un individ, ci o funcţie sacrală (…) În diverse legende medievale “presbiterul Ioan” luptă cu triburile Gogurilor şi Magogurilor şi conduce lumea văzută şi nevăzută (şi cu fiinţele supranaturale şi invizibile), împiedicând pătrunderea în regatul său ai “leilor” şi “uriaşilor”. În acest regat se află şi “izvorul tinereţii fără bătrâneţe” şi nu întâmplător, acesta este legat de „cei trei magi”, oraşul Seuva, ridicat la ordinul celor trei magi, în apropierea dealului victoriei Vaus sau „Victorialis”. Regăsim aici simbolismul „polar” al „castelului rotitor”, care imită rotirea cerului. De asemenea şi simbolismul locului unde este păstrată piatra luminii „care întoarece vederea celor orbi”. Deobicei, presbiterul deţine această piatră cu care ar putea să învie pasărea Phoenix sau „Acvila”. Această indicaţie este deosebit de importantă, deoarece Acvila întotdeauna, îndeosebi în epoca când se formau aceste legende, era simbolul funcţiei imperiale, care în aspectul său „veşnic” în Roma era asociată cu Phoenix. Unele izvoare afirmă că regele iranian Xerx, Alexandr Macedon, impăraţii romani şi în final Ohier, regele Danemarcei şi Herrino „au vizitat” regatul „Presbiterului Ioan”.
Lev Gumilev în cartea sa „În căutarea regatului imaginat”, încearcă să înţeleagă ce stă, de fapt, în spatele acestei legende.
Acesta propune o ipoteză potrivit căreia, este vorba de popoare euroasiatice (de origine turanică), care propăvăduiau „nestorianismul” – o versiune eretică a creştinismului, respinsă de Ortodoxie. Gumilev presupune că în acest fel, la cronicarii europeni au ajuns informaţii vagi despre existenţa unor regate creştine „în stepele Tatariei”.
Evola explică astfel apropierea dintre „regatul presbiterului Ioan” şi hanii tatari: „În baza istorisirelor misterioare şi minunate, povestite de diferite călători în evul mediu, îndepărtatul şi măreţul imperiu al „marelui han”, împăratul tătarilor, era asociată cu imperia unui „rege al lumii”. Aceasta este deseori confundat cu regatul presbiterului Ioan. În acest fel, în legătură cu legendele despre marele han au apărut şi motivele arborelui fermecat, care oferă celui care se apropie de el sau agaţă scutul de ramuri, o putere nelimitată asupra întregului imperiu universal”.
Acestui ciclu de legende aparţine şi fragmentul evanghelic al închinării magilor nou-născutului Hristos la Betleem. În predanii se precizează că aceştia au fost anume magi-regi, adică regi-preoţi care au venit la Betleem din Persia. Potrivit interpretărilor tradiţionaliştilor, acest fragment conţine fundamentul ierarhiei creştine ai funcţiilor sacrale. Treapta superioară ai ierarhiei sarcale (regii-preoţi) se închină Dumnezeului întrupat, care este „Regele regelor şi Domnul domnitorilor”.
Există deasemnea şi personajul biblic Melhisedec, care este descris ca „Melhisedec, regele Salimului”, despre care se spune că oferea singur jertfă Domnului”, fără a fi intermediat de casta preoţilor, adică era în acelaşi timp şi „preot”. Iată de ce Iisus Hristos era numit în scrisoarea lui apostol Pavel “Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”
Pontife
Hristos în tradiţia creştină este este asemănat unui „rege-preot” în sens absolut. El este regele lumii şi în acelaşi timp preot, „primul dintre preoţi după rânduiala lui Melchisedec”. Împăraţii Sfântului Imperiu Roman se intitulau „pontifici”, adică „constructori de poduri”. Acest lucru înseamnă că funcţia împăratului sacru, rege-preot constă în unificarea superiorului şi inferiorului, construcţia unui pod dintre lumea aceasta şi cealaltă.
Împăraţii sacri în tradiţia chineză
În tradiţia chineză exista o linie dezvoltată a împăraţilor-preoţi. O importanţă religioasă semnificativă o avea faptul că regele-preot nu trebuia să conducă. Funcţia acestuia se rezuma la „făptuirea nefăptuirii”. Regele preot nu conducea, el pur şi simplu exista. Şi simplul fapt că exista, oferă acestuia „putere subcerească, lumină şi viaţă”, deoarece împăratul îndeplinea o funcţie spirituală profundă, „transmiţând tuturor făpturilor lumina tainică a existenţei”.
În China exista o forma clasică pentru o curte imperială – „Ming Tang”. În dependenţă de anotimp, împăratul se muta dintr-o aripă a palatului în alta. Trei luni locuia în partea de vară, trei în cea de toamnă etc. Trecerea dintr-o parte în alta era însoţită de alai, şi obiceiuri pline de simboluri. Mutarea acestuia corespundea mişcării soarelui. Regele-preot (împăratul) corespundea principiului solar şi aflarea acestuia în palatul sacru, mişcarea sezonieră a acestuia, era o condiţie necesară pentru funcţionarea normală a statului.
Funcţia ontologică supremă a puterii sacre
În societatea sacră, figura regelui-preot este însăşi sensul şi scopul puterii, cununa ierarhiei sociale, fundamentul sistemului juridic, limita superioară a identificării colective. Tot acesta era şi izvorul legitimităţii violenţei şi nucleul sistemului de valori. Regele-preot era forma supremă a exprimării Politicului în sens filosofic şi ontologic. Regele preot nu avea nici un fel de funcţie în afară de simpla sa existenţă. Nu a face ceva, a construi statul, a avea grijă de cetăţeni – toate acestea sunt secundare în comparaţie cu sarcina mistică pe care o rezolva regelele-preot prin existenţa sa. Anume la această sarcină ontologică se rezuma întregul sens al sistemului politic al societăţii.
Este nevoie de subliniat încă o dată că figura regelui-preot era principial deosebită şi de casta preoţilor, şi de casta regală. Împăratul sfânt nu este un rege, în sensul în care îl înţelegem noi.
În sistemul umanismului maxim sunt posibile trei etape antropologice: neomul (cel care încă nu a început să-şi realizeze potenţialul său ontologic), omul (cel care îşi realizează potenţialul său la un moment dat) şi supraomul (cel care şi-a îndeplinit potenţialul), regele-preot aparţine celei de a treia etapă, care a trecut în planul divin, în dimensiunea angelică a existenţei.
Figurii regelui-preot îi poate fi aplicat sistemul ontologic concentric, holistic: regele-preot este centrul, în jurul căruia este construită o periferie, acel întreg componentele căruia sunt părţile separate ale Politicului.
Reprezentarea castelor regilor-preoţi se referă doar la trecutul mitic, păstrându-se doar în formă rudimentară, ca un motiv nostalgic după deplinătatea politicii sacre pierdute. Societatea condusă de un rege-preot este descrisă în fragmentele legate de tărâmurile fermecate: ţara subterană „ambala” în budhism, „regatul prezbiterului Ioan”, Belovodie (tărâmul mitic al lipovenilor).
În realitatea istorică a societăţilor cunoscute nouă, această funcţie ontologică superioară se divide în două componente separate: preot şi regi.
Castele superioare şi misiunea brahmanilor
Sistemul de caste poate fi analizat cel mai bine după exemplul societăţii indiene, care propune un sistem juridic elaborat minuţios. În India, diviziunea pe caste s-a păstrat până în ziua de azi, aproximativ în aceeaşi formă ca şi acum două mii de ani, când aceasta exista la majoritatea popoarelor lumii.
Există patru caste de bază („varna” în sanscrită înseamnă „culoare”): brahmanii – preoţi, kshatri – militari, vaishi – producători, meşteşugari, comercianţi, şi cei mai inferiori sunt shudra – „lumpenproletariatul”, clasa cea mai inferioară. Fundamentul calitativ al ierarhiei sacre este inclus în două caste superioare – brahmani şi kshatri.
Anume în acestea se divide figura legendară a regelui-preot, iată de ce tot ce s-a menţionat despre funcţiile sale în structurile Politicului societăţii tradiţionale este aplicabil celor două caste luate împreună.
Castele (varnele) – nu sunt pături sociale, nici nu sunt clase sociale. Doctrina castelor hinduiste este bazată pe principiul că omul aparţine unei caste sau alteia pentru că sufletul acestuia aparţine organic anumitei sfere ontologice, având o anumită formă interioară.
Aspectele luminoase ai energiei cereşti ale existenţei, corespund sufletelor preoţilor-brahmani existenţi, se condensează în sine. Casta preoţilor este superioară şi corespunde celor mai calitative aspecte ale existenţei. Brahmanilor le este caracteristic simbolic liniştea, cunoaşterea, contemplaţia, centralitatea, imobilitatea. Poziţia simbolică a acestora este imobilitatea. Mimica lor este în aşa fel, încât pe faţa acestora nu se poate citi nimic.
Kshatrii, războinicii, aparţin unei sfere intermediare, între aspectele polare ale existenţei, simbolizate de brahmani şi nivelurile inferioare materiale, simbolizate de castele inferioare. Kshatrii ocupă spaţiul intermediar în ontologia Politicului. Dacă brahmanii sunt asociaţi cu verticalitatea, atunci kshatrii sunt asociaţi cu mişcările expansive, orizontale. De aici şi provenienţa cuvântul de „kshetra”, „câmp”, „orizontal”, „întindere”.
Natura atrage brahmanii în sus şi spre centru, deoarece aceştia sunt apropiaţi de lumină. Kshatrii sunt predispuşi spre expansiune, spre răspândire pe orizontală, natura lor este jarul. În acest fel, în „lumină” şi în „jar” se descompune focul sacru, întrupat în figura legendară a regelui-preot. Castele inferioare sunt atrase de materie, spre corporal, spre cantitate, ceea ce o societatea tradiţională consideră neimportant. În aceştia predomină gravitaţia, natura sufletelor lor este legată de pământ şi întuneric.
Se consideră că principala sarcină a brahmanilor în societate este cunoaşterea şi predarea, înfăptuirea ritualurilor. Cunoaşterea şi contemplaţia polului central al lumii, transmiterea capacităţii interioare de concentrare e altă funcţie principală. În structura Politicului, brahmanii deţin cunoaşterea principiilor fundamentale ale realităţii, în baza cărora sunt elaborate recomandări mai concrete pentru acţiune.
Simbolul brahmanului în hinduism şi mai larg, în casta preoţească din majoritatea culturilor a fost mistreţul, porcul. Acest simbol a fost comun pentru diferite culturi: celtice, slave, culte shamaniste etc. În învăţătura despre cele trei „gune” (trei stări ale realităţii: sattva (lumină), radjas (jar) şi tamas (întuneric)), brahmanilor le corespunde guna superioară, sattva. Natura brahmanilor este legată de sattva.
Superioritatea preoţilor faţă de războinici
Preoţii, brahmanii sun considerate fiinţe superioare kshatriilor, războinicilor, în contextul structurii comune a legăturilor simbolice pe care este construită societatea tradiţională. Din punct de vedere sacral, este mai de preţ ceea ce se află în centru, nemişcat, în jurul căruia se roteşte roata realităţii, periferia (iar lumea senzitivă din perspectiva sacrală este o periferie). Tot ce aparţine sferei statice este superior a ceea ce aparţine sferei dinamice.
În contextul social-politic brahmanii-preoţi au avut un rol determinat: aceştia răspundeau pentru contemplaţie şi cunoaştere, nu pentru acţiune.
Iată de ce brahmanii prezentau în structura socială funcţia de rege-preot, înlocuind acesta. Aceştia, ca şi regele-preot, rămân în starea de inacţiune, linişte sfântă. Binefacerea castei constă în pasivitate, inacţiune în plan material, dar într-un activism în plan spiritual.
Aceştia operau cu contextele spirituale, cu bazele intelectuale ale izvoarelor Politicului, dar la realizarea proiectului, elaborat în cadrul principiilor comune, nu aveau nici o contribuţie. Deşi reprezentau o castă superioară, aceştia totuşi nu puteau să le dicteze conducătorilor-kshatri propria lor voinţă sau opinie faţă de anumiţi paşi necesari pentru realizarea proiectului politic. Acest fapt lăsa regilor un spaţiu larg pentru libertatea de manevre şi autorealizare prin puterea voinţei caracteristică luptătorilor.
Din punct de vedere al omului contemporan, obişnuit cu judecata superficială, puterea absolută a castei preoţilor în societatea tradiţională ar putea rămâne neobservată din cauza unei analize superficiale.
În Grecia antică, Platon reprezenta o filozofie a castei preoţeşti, iar elevul acestuia, Aristotel, era cointeresat mai mult de aspectele practice, utilitare. Dacă Platon era preocupat de problemele metafizice, atunci Aristotel de cele fizice. Într-un anumit sens, am putea spune că filosofia lui Aristotel este mai apropiată de casta războinicilor, decât de cea a preoţilor. Nu este întâmplător faptul că Aristotel a devenit profesorul marelui cuceritor Alexandru Macedon.
În cultura chineză există două ramificaţii ale filosofiei, care corespund celor două caste: confucianismul şi daoismul (mai târziu, cu acesta a fuzionat buddhismul importat din India). Confucianismul este doctrina politică a „kshatriilor”, iar daoismul - al „brahmanilor”.
În cazurile în care brahmanii uzurpau puterea politică şi instaurau un regim „teocratic”, avea loc perturbarea armoniei castelor din cauza aşa-numitei „revoluţii a kshatriilor”.
Spre exemplu, în Tibet, buddhismul mahaianei („marelui car”) era răspândit în calitate de tradiţie monastică, cu o trăsătură accentuată clericală, pretinzând la dominaţia politică absolută. Regii locali se opuneau activ acesteia, sprijinindu-se pe tradiţia Bon-po (aşa-numita „credinţă neagră”), care păstra o ordine de caste mai echilibrată şi repartiza funcţiile supreme în conformitate cu schema sacrală: preoţilor – cele preoţeşti, regilor – cele regale. Buddhismul, pe parcursul istoriei, a dobândit victorie, iar în Tibet s-a instaurat un regim teocratic, unde au început să conducă preoţii, înlocuind autoritatea regală (Dalai-Lama, „Panchen-Lama”etc.)
Un model asemănător exista şi la egipteni, unde faraonii erau aleşi de către preoţi. În cazul în care faraonul devenea un reprezentant al castei războinicilor, acesta era „iniţiat” în casta preoţească. Catolicismul, Papalitatea, au tins spre teocraţie. Societatea iudee antică până la Saul (epoca regilor), a tins şi aceasta spre teocraţie. Kshatrii şi revoluţia lor
Casta kshatriilor reprezenta ceea ce de obicei se numeşte „aristocraţie”. În istoria rusă, acestora le corespundeau cnezii şi boierii.
Casta „kshatriilor” se extinde în trecut la un strămoş comun, mitic sau real. Marele cneaz sau rege era reprezentantul acestei caste – acesta nu avea nici un fel de caracteristici calitative superioare celorlaţi „războinici – aristocraţi” (boieri). Iată de ce regele este „primul printre cei egali”. Acesta este ales dintr-un anumit cerc şi dobândeşte putere asupra tuturor, dar puterea acestuia are un caracter „contractual”. Spre deosebire de „regele-preot”, a cărui autoritate era superioară preoţilor şi soldaţilor şi care avea o alură supranaturală, puterea regelui din pătura militarilor avea iniţial un principiu contractual. De altfel, regii aleşi de alţi aristocraţi erau înlăturaţi tot de aceştia, în cazul în care nu corespundeau cerinţelor. Aşa se explică numeroasele conflicte în sânul aristocraţiei din perioada medievală.
Dacă sarcina brahmanilor este cunoaşterea şi predarea, atunci sarcina kshatriilor este acţiunea. Kshatrii reprezintă o autoritate temporară. Brahmanii contemplează eternitatea.
Kshatrii organizează (în conformitate cu eternitatea) temporalul. În practică, kshatrii îndeplineau funcţii judecătoreşti, administrative şi poliţiste în timp de pace şi purtau războaie în perioada pericolelor externe. Puterea kshatriilor se întindea asupra lumii acesteia, pământeşti.
Kshatrii reprezintă o analogie a ceea ce azi se numeşte „clasă politică”. Aceştia realizează un proiect, transformând potenţialitatea în actualitate.
Simbolul castei kshatriilor este reprezentat de urs, iar emblema – de balanţă şi sabie. În teoria gunelor, kshatriilor le corespund guna „radjas”, guna jarului şi a expansiunii.
Într-o anumită etapă a istoriei – în măsura degradării societăţii sacrale (aşa cum vede acest proces tradiţionalismul) – casta kshatriilor începe să se îndoiască de superioritatea castei brahmanilor. Acest fenomen este descris de sociologii şi istoricii gândirii politice (urmându-l pe R. Guenon) ca şi „revoluţia kshatriilor”.
„Revoluţia kshatriilor” este o încercare de a uzurpa funcţia socială şi politică supremă din societate de către casta războinicilor. Dacă brahmanii reprezintă ortodoxia tradiţiei, atunci „revoluţia kshatriilor” duce la heterodoxie (adică, „erezie”, la un chip deformat, la o formă redusă a sacrului). „Revoluţia kshatriilor” nu duce nici la distrugerea castei preoţilor, nici la anularea tradiţiei sacre, aceasta duce la schimbarea funcţiei preoţilor – autoritatea acestora scade, aceştia devin tot mai dependenţi de casta războinicilor.
Sub termenul de „revoluţie a kshatriilor” se subînţelege că, încă în trecutul istoric îndepărtat, au avut loc încercări de a egala în drepturi naturalul şi supranaturalul, realul şi tainicul, pământescul şi cerescul. Dacă în modelul desăvârşit al societăţii tradiţionale supranaturalul este superior naturalului, iar sufletul este superior trupului, atunci primele etape ale „revoluţiei kshatriilor” au constat în afirmarea faptului că corpul şi sufletul au aceeaşi valoare, respectiv, regele şi preotul au drepturi egale în conducerea societăţii.
Următoarea etapă a degradării societăţilor secrete a preoţilor este supunerea acestora faţă de puterea laică. Atunci când societatea secretă începe să se supună puterii lumeşti, aceasta începe să-şi schimbe funcţia. Superioritatea preoţiei faţă de războinici – aceasta a devenit o normă după dezintegrarea legendarei caste „hamsa”. Egalarea preoţiei cu războinicii este o primă etapă a „revoluţiei kshatriilor”. Inferioritatea preoţiei faţă de războinici reprezintă desăvârşirea „revoluţiei kshatriilor”.
Drept exemplu al victoriei kshatrilor pot servi reformele regelui Indiei Antice Ashoka (care a introdus în India hinaiana, „carul mic”, care neagă castele). Anihilarea Ordinului Templierilor de către Filip cel Frumos, reprezintă prima etapă a Reformei, inovaţiile ţarului rus Petru I, care a eliminat funcţia de Patriarh şi a supus Sfântul Sinod unei persoane laice numită de ţar.
Fiind o putere temporară, kshatrii au totuşi o limită „a eliberării” de dimensiunea spirituală verticală, întruchipată de preoţie. Iată de ce, regimurile degradate ale kshatriilor nu pot ajunge la un model profan, desacralizat pur. Distanţându-se de sacralitatea castei, aceştia rămân în cadrul arhetipului castei, care, chiar şi în cel mai rău caz, presupune o anumită „heteredoroxie”. Kshatrii, chiar şi în stare emancipată, îşi păstrează relaţia cu sacrul în felul său. Aceasta este sacralitatea devenirii, dinamicităţii, puterii şi acţiunii.
Este semnificativ faptul că alchimia medievală era numită „artă regală”, iar mulţi monarhi europeni, în special împăratul austriac Rudolf, erau preocupaţi activ de aceasta. În cadrul „revoluţiei kshatriilor”, deplinătatea sacralităţii este înlocuită cu o sacralitate parţială, redusă, deformată, dar totuşi nu cu o profanitate.