A PATRA TEORIE POLITICĂ: A FI SAU A NU FI?

Astăzi în lume se creează impresia că politica s-a terminat, în orice caz aceea pe care am cunoscut-o. Liberalismul s-a luptat cu îndârjire cu duşmanii săi politici, care propuneau reţete de alternativă – cu conservatorismul, monarhismul, tradiţionalismul, fascismul, socialismul, comunismul – şi, în sfârşit, la finele sec. XX, i-a învins pe toţi. Ar fi fost logic de presupus că politica va deveni liberală, iar toţi oponenţii ei, pomenindu-se la periferie, vor începe să reevalueze strategiile şi să formeze un front nou: periferia contra centrului (Alain de Benoist). Dar la începutul sec. XXI totul s-a desfăşurat după alt scenariu.

Liberalismul, care a insistat în permanenţă asupra limitării Politicului, după ce a obţinut victoria, a decis să anuleze în genere politica. E posibil, pentru a nu admite formarea unei alternative politice şi a-şi transforma dominaţia în una eternă sau dată fiind epuizarea agendei politice în virtutea absenţei duşmanilor, care, după Carl Schmitt, sunt necesari pentru constituirea corespunzătoare a unei poziţii politice. În orice caz, liberalismul a condus lucrurile în direcţia care pune capăt politicului. Concomitent, el însuşi s-a schimbat, trecând de la nivelul ideilor, a programelor şi declaraţiilor politice la nivelul lucrurilor, intrând în corpul realităţii sociale, care a devenit liberală, dar nu dintr-o perspectivă politică, ci de o manieră cotidiană, „firească”. Ca urmare a unei asemenea turnuri istorice, şi-au pierdut actualitatea toate ideologiile politice care s-au confruntat în mod tumultuos pe parcursul ultimelor sute de ani. Conservatismul, fascismul şi comunismul, ca şi derivatele lor, au pierdut, iar liberalismul, de îndată ce a învins, s-a mutat imediat în cotidian, consumism, individualism, în stilul postmodernist al unei existenţe subpolitice fragmentate. Politica a devenit biopolitică, s-a deplasat la nivelul individual şi subindividual. Reiese că au ieşit din scenă nu doar ideologiile politice perdante, ci însăşi politica în sine, inclusiv cea liberală. Anume din acest motiv trenează şi formarea unei alternative. Cei care nu sunt de acord cu liberalismul s-au pomenit într-o situaţie dificilă: duşmanul care a învins s-a dizolvat şi a dispărut; are loc o luptă cu nimicul. Cum să te ocupi de politică din moment ce ea nu există?

Ieşirea e doar una: să renunţi la teoriile politice clasice, - la cele perdante ca şi la cele învingătoare, - şi să-ţi concentrezi imaginaţia, să prinzi realităţile unei noi lumi globale, să descifrezi corect provocările Postmodernităţii şi să creezi ceva nou, de cealaltă parte a bătăliilor politice ale sec. XIX şi XX. O astfel de abordare reprezintă invitaţia la elaborarea Celei de-a patra teorii politice, de cealaltă parte a comunismului, fascismului şi a liberalismului.

Pentru a ne apropia de elaborarea celei de-a patra teorii politice este necesar:

• să fie reevaluată istoria politică a ultimelor secole de pe poziţii noi, care să iasă din limitele ideologice ale vechilor ideologii;

• să fie conştientizată structura profundă a societăţii globale, care apare în faţa ochilor noştri;

• să fie descifrată în mod corect paradigma Postmodernităţii;

• să fie învăţată maniera de a fi combătută nu o idee, un program sau o strategie politică, ci o stare de lucruri „obiectivă”, însăşi pânza socială a unei (post)societăţi apolitice, fracturate;

• în sfârşit, să fie construit un model politic autonom, care să propună calea şi proiectul într-o lume a impasurilor, unei infinite reciclări a aceloraşi lucruri (post-istoria, după J. Baudrillard).

Cartea de faţă este orientată anume în această direcţie, încercarea de a elabora a Patra teorie politică prin trecerea în revistă a primelor trei teorii politice, precum şi a naţional-bolşevismului, şi a eurasianismului, care s-au apropiat nemijlocit de cea de-a patra teorie politică. Nu este vorba de o dogmă, de un sistem încheiat, de un proiect finalizat. Este o invitaţie la creaţia politică, o expunere a unor intuiţii şi bănuieli, o analiză a noilor condiţii şi o încercare de regândire a trecutului.

A patra teorie politică ni se arată nu ca o singură lucrare sau ca un ciclu al unui singur autor, ci ca o direcţie a unui larg spectru de idei, cercetări, analize, prognoze şi proiecte. Oricine care gândeşte în această direcţie poate să contribuie cu ceva nou. Aşa sau altfel, la acest apel răspund noi şi noi intelectuali, filozofi, istorici, savanţi, gânditori.

Este remarcabil faptul că lucrarea cunoscutului filozof francez Alain de Benoist, care apare şi în limba rusă la editura „Amfora”, intitulată „Contra liberalismului”, poartă subtitlul „Contribuţie la cea de-a patra teorie politică”. Pe marginea acestei teme ar avea multe de spus şi cei care au fost de dreapta, şi cei care au fost de stânga, ca şi înşişi liberalii, care realizează schimbările calitative ale propriei platforme politice, din care se evaporă însăşi politica.

Pentru ţara noastră cea de-a Patra teorie politică are, pe lângă altele, şi o importanţă practică. Integrarea în societatea globală este trăită de majoritatea ruşilor ca o dramă, ca o pierdere a identităţii. În anii nouăzeci, ideologia liberală a fost respinsă aproape în întregime de către populaţie. Dar în acelaşi timp este clar la nivel intuitiv că apelul la ideologiile neliberale ale sec. XX – comunismul şi fascismul – este puţin probabilă în societatea noastră, dar şi aceste ideologii s-au dovedit a fi inconsistente în opunerea de rezistenţă liberalismului, nemaivorbind de aspectele morale ale totalitarismului.

Anume din acest motiv, pentru a umple vacuumul, Rusia are nevoie de o nouă teorie politică. Liberalismul nu ni se potriveşte, iar comunismul şi fascismul sunt inacceptabile. Prin urmare, avem nevoie de a patra teorie politică. Şi dacă pentru cineva este vorba despre o alegere liberă, despre realizarea voinţei politice, care poate fi întotdeauna îndreptată atât spre afirmare, cât şi spre negare, atunci pentru Rusia este o chestiune de viaţă şi de moarte, o problemă hamletiană.

Dacă Rusia alege „a fi”, asta înseamnă în mod automat a crea a patra teorie politică. În caz contrar rămâne doar „a nu fi” şi a ieşi pe tăcute din arena istorică, a te dizolva într-o lume globală, care nu este condusă de noi.