Există mai multe argumente pentru a denumi Rusia și nu China „ținutul de mijloc” (Zhong Guo în chineză). Cu trecerea timpului aceste argumente devin mai evidente. Pentru Rusia, Europa este doar o peninsulă a Vechiului Continent aflată la vestul graniţelor sale. Pe acest spațiu, Rusia însăşi ocupă zona principală, torsoul.
Suprafaţa totală a statelor europene, împreună, este de aproape 5 milioane Km². Suprafaţa Rusiei în perioada URSS-ului contemporan este mai bine de 20 milioane km² (în special dacă includem republicile naţionale ale Mongoliei şi Tuva din fosta „Mongolie îndepărtată” şi „Pământul Uryankhay” care la momentul prezent sunt parte din Uniunea Sovietică).

Cu rare excepţii, poporul rus al sfârşitului de secol 19 şi începutul secolului 20 a uitat de spaţiul de dincolo de Urali (unul din cei care îşi aminteşte este genialul chimist rus D. I. Mendeleev). Acum o nouă eră a sosit. Întregul „conglomerat Ural-Kuznețk”, cu furnale, mine de cărbune şi noi oraşe cu sute de mii de locuitori, sunt construite dincolo de Urali.

Aici, reţeaua ferată Turkestan-Siberiană („Turksib”) se dezvoltă. Nicăieri altundeva expansiunea culturii ruse nu este atât de largă şi spontană precum în zonele de dincolo de Urali, aşa numitele „Republici din Asia Centrală” (Turkmenistan, Tadjikistan, Uzbekistan, şi Kârgâzstan). Întregul torsou al ţinuturilor ruseşti, „drumul de la staţia Niegoreloie la Xuchang”, prinde viaţă.

Eurasianiștii au aportul lor în dezvoltarea acestor serii de evenimente. Iar împreună cu acestea, natura lumii ruse drept lumea centrală a Vechiului Continent este revelată în mod clar. Au fost momente când părea că goliciunea tronează între periferia Europei de Vest („Rusia Europeană” a vechilor geografi), căreia ţinuturile ruseşti de dincolo de Urali îi aparţin, și Asia (China, India, Iran). Aranjamentul eurasianist al modernismului rusesc umple acest vid cu o viaţă frumoasă şi activă. De la sfârşitul secolului 19, drumul direct din Europa către China şi Japonia a fost trasat prin Rusia (Marea Siberie este un drum util). Geografia punctează cu certitudine absolută că nu există cale de a trasa drumuri din Europa (cel puţin din zona de nord) spre Persia, India şi Indochina. Chiar şi astăzi, astfel de oportunităţi nu au fost pe deplin realizate. Reţeaua ferată Trans-Persian, ce taie prin Persia din nord-vest spre sud-est şi e legată prin aceeaşi rută cu India britanică şi Europa (prin Caucaz, Crimeea şi Ucraina), s-a apropiat de realizare în ajunul războiului mondial. În prezent, însă, din cauza circumstanţelor politice, a revenit la stadiul de proiect fără fundament. Nu există nicio conexiune între căile ferate ale Turkestanului, Rusiei („Republicile Asiei Centrale”) şi Indiei, iar reţeaua ferată rusească nu este orientată către tranzitul Indiei Europene. Dar mai devreme sau mai târziu, această mişcare va deveni un fapt, în forma unor rute de căi ferate, linii auto, sau trafic aerian. Pentru cea din urmă, cele mai scurte distanţe sunt, hai să spunem, de maximă importanță pentru Rusia. Cu cât e mai mare încărcătura ce va fi transportată cu ajutorul traficului aerian cu predilecţia şi dorinţa de a zbura în linii drepte, cu atât mai clar va deveni rolul Rusiei-Eurasiei ca şi „lume de mijloc”. Stabilirea de linii transpolare poate accentua și mai mult acest rol. În Nordul îndepărtat, Rusia se învecinează cu America într-un spaţiu uriaş. Cu deschiderea unei căi prin polul nord, sau mai degrabă peste pol, Rusia va deveni puntea de legătură dintre Asia şi America de Nord.

Articole succesive vor discuta dorinţa eurasianiștilor de a oferi o sinteză spirituală a elementelor occidentale şi orientale. Aici, însă, este important să subliniem corespondenţa acestei aspiraţii care se regăseşte pe tărâmul geopoliticii. Rusia-Eurasia este centrul Lumii Vechi. Dacă acest centru este eliminat, atunci părţile componente ale Lumii Vechi, acest întreg sistem cu margini continentale (Europa, Asia Occidentală, Iran, India, Indochina, China şi Japonia) devine un simplu „templu părăsit”. Această lume aflată la Estul graniţelor Europei şi la Nordul Asiei „clasice” este legătura ce unește toate aceste piese. Este ceva evident în prezent, şi va deveni cu atât mai clar în viitor.

Rolul unificator și de comunicare al „pământului de mijloc” a avut influenţă de-a lungul istoriei. Dominaţia politică în lumea eurasiatică a aparţinut nomazilor timp de milenii. Ocupând spaţiul ce se întinde de la graniţele Europei până în China, ajungând totodată până în Asia Occidentală, Iran şi India, nomazii au servit drept intermediari între lumi disparate ale unor culturi aşezate în statele de origine. Să ne amintim că interacţiunile istorice dintre Iran şi China nu au fost atât de apropiate precum în epoca dominației mongole (din secolul 13 până în secolul 14). Iar 13 sau 14 secole înainte, doar prin intermediul lumii eurasiene a nomazilor drumurile culturilor helenică şi chineză s-au putut intersecta, aşa cum arată cele mai recente expediţii arheologice în Mongolia. Este un fapt inevitabil că lumea Rusiei a fost chemată pentru a juca un rol unificator în interiorul Lumii Vechi. Doar în măsura în care Rusia-Eurasia îşi îndeplineşte această vocaţie, Lumea Veche poate deveni un întreg organic care leagă toată culturile diverse ale Vechiului Continent şi stinge conflictul dintre est şi vest. Acest fapt nu este încă suficient recunoscut în timpurile noastre, însă corelaţiile care derivă din acesta rezidă în natura lucrurilor. Misiunea unficării în primul şi-n primul rând se reduce la creativitatea culturală. O forţă istorică nouă şi independentă s-a dezvoltat în rolul unificator şi conciliator care ia forma culturii ruseşti din centrul Vechii Lumi. Cultura Rusiei poate îndeplini această misiune doar prin cooperarea culturală cu toate popoarele din jurul ei. În acest sens, culturile din Est sunt la fel de importante pentru Rusia-Eurasia precum cele din Vest. Particularitatea culturii ruseşti şi geopoliticii Rusiei rezidă în această abordare simultană şi echilibrată faţă de est şi vest. Pentru Rusia, există două fronturi egale – cel occidental şi sud-estic. Optica Rusiei poate şi ar trebui să fie una care mai întâi cuprinde Lumea Veche în integralitate, spre o întindere egală şi completă.

Să ne întoarcem, însă, la fenomenele de natură pur geografică. În comparație cu „torso-ul” rusesc, Europa şi Asia reprezintă periferia Lumii Vechi.  În plus, din punct de vedere al Rusiei-Eurasiei, Europa este, precum a fost afirmat, tot ceea ce se află la vest de graniţele Rusiei, în timp ce Asia este tot ceea ce se află la Sud şi Sud-Est de Rusia. Rusia însăşi nu este nici Asia nici Europa. Aceasta este teza geopolitică fundamentală a eurasianiștilor. În această optică, nu există Rusie „europeană” sau „asiatică” ci părţi din Rusia care se găsesc la vest şi est de Urali, aşa cum există părţi ale Rusiei la est şi vest de răul Enisei, s.a.m.d. Eurasianiștii continuă: Rusia nu este nici Asia nici Europa, însă reprezintă propria-i lume geografică specială. Cum diferă această lume de Europa şi Asia? Periferiile occidentale, sudice şi sud-estice ale continentelor diferă într-o măsură semnificativă din punct de vedere al diversităţii geografice şi topografice. Prin urmare, nu este necesară o discuţie a „torso-ului” acestei lumi, întrucât este, aşa cum a fost întotdeauna, doar o componentă a Rusiei-Eurasiei.

Acest torso este format în primul şi-n primul rând din trei câmpii (Marea Albă, Siberia Occidentală şi Turkestan) şi din regiunile aflate la Est de acestea (inclusiv ţările montane de jos, la est de răul Enisei). Compoziţia zonală a periferiilor occidentale şi sudice ale continentului e marcată de „fracţionare mozaicată” şi e departe de formele simple. Zonele forestiere, în stadiul lor natural, sunt înlocuite aici, într-o secvenţă bizară de stepă şi regiuni deşertice, pe de o parte, şi de zone de tundră (în zonele muntoase), pe de altă parte. În câmpiile centrale, acestui mozaic i se contrapune de către Lumea Veche o zonă locativă „marcată” similar. Pentru această desemnare, subliniem faptul că, aplicată pe hartă, această locaţie rămâne unul din contururile subdivizate pe liniile orizontale ale unui steag. Mergând de la sud la nord, deșerturi, stepe, păduri şi tundre se succed. Fiecare dintre aceste zone formează o bandă latitudinală continuă. Diviziunea latitudinală largă a lumii ruseşti este accentuată cel mai mult de întinderea latitudinală a lanţurilor muntoase de la graniţa câmpiilor sudice: Creasta Crimeei, Caucazul, Kopetdagul, Paropamis-ul, Hindukush, principalul lanţ muntos al Tian Șan, şi lanţurile din nordul Tibetului, Yin Șan, precum şi în zonele Marelui Zid Chinezesc. Ultimul dintre lanţurile muntoase menționante mai sus se situează pe aceeaşi linie care mărginește câmpia sudică înaltă ocupată de deşertul Gobi. Aceasta este legată de regiunea Turkestan prin porţile Djhungarian.

Putem nota aspecte viitoare ale simetriei est-vest în structura zonală a ținutului Lumii Vechi, ceea ce indică o analogie între caracterul fenomenului periferiilor estice și fenomenul periferiilor occidentale şi în acelaşi timp o diferență între acest fenomen și partea de mijloc a continentului.

Atât marginile estice şi cele vestice ale continentului (estul îndepărtat şi Europa) se situează la latitudini între 350 şi 600 nord, fiind acoperite în mod natural de regiuni forestiere. Aici, pădurile boreale ating şi tranzitează gradual către flora sudului.

Nimic altceva nu poate fi observat în Lumea de Mijloc, unde pădurile florei sudice există doar la poalele munţilor (Crimeea, Caucaz şi Turkestan) şi niciodată nu se întâlnesc cu pădurile florei de Nord sau boreale, separate fiind de culoare de stepă şi deşert. Lumea de Mijloc a Lumii Vechi poate, astfel, fi identificată drept regiune de stepă şi deşert care se întinde în linii continue de la Munţii Carpaţi până la Khingan luat pe de-a-ntregul cu cadrul muntos (în sud) şi acele regiuni situate la nord de acesta (zonele de pădure şi tundră). Această lume este denumită Eurasia de către eurasianiști în sensul exact al acestui cuvânt (Eurasia sensu stricto). Aceasta trebuie separată de vechea “Eurasie” a lui Alexander von Humboldt care cuprindea întreg Vechiul Continent (Eurasia sensu latiore).

Graniţa occidentală a Eurasiei se întinde până la istmul ponto-baltic, i.e., regiunea unde continentul se îngustează între Marea Baltică şi Marea Neagră. De-a lungul acestui istm şi în general, în direcţia nord-vest către sud-est, se parcurge un număr de indicative botanice şi graniţe geografice precum graniţele estice ale tisei, fagului şi iederei. Începând de la malurile Marii Baltice, fiecare dintre aceşti copaci poate fi găsit până la Marea Neagră. La vest de aceste graniţe, i.e., unde speciile de copaci mai sus menţionate cresc, întinderea acestei zone împădurite de-a lungul întregii regiuni ce se întinde de la nord la sud are un caracter continuu. La est începe divizarea către zonele împădurite din nord şi zonele de stepă din sud. Această graniţă poate fi considerată graniţa occidentală a Eurasiei. Graniţa Eurasiei cu Asia în estul îndepărtat se întinde de-a lungul longitudinilor unde benzile continue de stepă se scurg, odată cu cufundarea lor în Oceanul Pacific, i.e., la longitudinea Khingan-ului.

Lumea eurasiană este o lume „a sistemelor de zone periodice şi simetrice”. Graniţele principalelor zone eurasiatice se conformează cu acurateţe semnificativă întinderii anumitor graniţe climatice. Spre exemplu, graniţa sudică a tundrei se potriveşte liniei care se alătură  punctului de umiditate relativă medie anuală de 79,5% la 1 p.m. (Umiditatea relativă la amiază este de o importanță particulară pentru viaţa vegetaţiei şi a pământului). Graniţa sudică a zonei forestiere se situează de-a lungul liniei care se leagă de punctul cu aceeaşi umiditate relativă, de 67,5%. Graniţa sudică a stepei (cu vârful în deşert) este egalată de aceeaşi umiditate relativă la 1 p.m., de 55,5%. Valori mai joase de acest punct se regăsesc în deşert. Atenţia trebuie plasată către egalitatea intervalelor ce acoperă zonele forestiere şi de stepă. Astfel de coincidenţe şi aceeaşi distribuţie ritmică a intervalelor poate fi stabilită chiar şi conform unor indici diferiţi (vezi cartea noastră The Geographical Particularities of Russia Part 1, Prague, 1927). Toate acestea contituie o bază pentru a vorbi despre „un tabel periodic al sistemelor zonale ale Rusiei-Eurasiei”. Rusia-Eurasia este un sistem simetric, dar nu în sensul simetriei est-vest discutată anterior, ci mai degrabă în sensul sud-nord. Tundra fără copaci din Nord este egalată de stepele fără copaci din sud. În plus, conţinutul de calciu şi procentul de humus în pământ din zonele de mijloc ale pământului negru descresc simetric atât în direcţia nord cât şi sud. Această distribuţie simetrică a fenomenului poate, de asemenea, fi notată în termeni de culori ale pământului, care ating cea mai înaltă intensitate în aceleaşi zone de mijloc ale regiunii orizontale. Îndreptându-se atât înspre nord cât şi spre sud, culoarea solului slăbeşte (trecând prin nuanţe de maro spre cele albicioase). În termeni de substraturi pietroase şi nisipoase, există o simetrică divergenţă de la graniţa dintre zonele forestiere şi cele de stepă: între insulele de stepă din nord şi „insulele” de pădure din sud. Oamenii de ştiinţă ruşi definesc acest fenomen drept „extrazonal”. Sectoarele de stepă din zonele de pădure pot fi caracterizate ca fenomenul de „orientare spre sud” iar insulele de pădure din stepe sunt esenţialmente fenomenul „orientare spre nord”. Aceste formaţiuni ale zonelor împădurite orientate spre sud se potrivesc formațiunilor de stepă orientate spre nord.

Nicăieri în Lumea Veche, o astfel de tranziţie graduală a sistemelor de zone, atât cu propria-i „frecvenţă”, cât şi cu propria-i „simetrie”, nu este la fel de clar expusă precum pe pământurile Rusiei-Eurasiei.

Astfel, lumea rusească dispune de o structură geografică excepţional de clară. Uralii nu joacă un rol definitoriu sau dezbinător în această structură precum li s-a alocat (şi încă sunt catalogaţi) prin anumite “clişee” geografice. Uralii, “în virtutea specificităţilor orografice şi geologice nu doar că nu divid, ci, din contră, leagă puternic Rusia ‘de dinainte şi cea de după Urali’, dovedind încă odată că luate împreună, ambele aceste Rusii, geografic vorbind, constituie un singur continent indivizibil al Eurasiei”. Tundra, ca zonă orizontală, se regăseşte atât la vest cât şi la est de Urali, la fel cum pădurea se extinde atât de o parte cât și de cealaltă. La fel şi pentru stepe şi deşert (cel din urmă fiind graniţa continuării la sud a munților Mugojar atât la est cât şi la vest). Nu există schimbări semnificative în mediul geografic marcat de „graniţa” Uralilor. Mult mai substanţială este graniţa geografică a “intermarium-ului”, i.e., spaţiul dintre Marea Neagră şi Baltică pe deoparte, şi Marea Baltică şi coasta Norvegiei pe de altă parte.

Această distinctivă, clară precum cristalul, şi în acelaşi timp simplă structură geografică a Rusiei-Eurasiei este legată de un număr important de circumstanţe geografice.

Natura lumii eurasiene este foarte puțin favorabilă oricărei forme de „separatism”, fie politic, cultural, sau economic. Structura specifică „mozaic-fracțională” a Europei şi Asiei facilitează apariția unor lumi mici, restrânse şi izolate, oferind precondiţiile materiale pentru existenţa statelor mici, specifice oricărui oraş sau provincie a sferelor culturale sau regiunilor economice, posedând o mare diversitate economică într-un spaţiu restrâns. Însă Eurasia este un alt caz. Sfera largă a distribuției zonale „marcate” nu conduce către nicio formă de „separatism”. Câmpii nesfârşite determină obişnuitele orizonturi largi pe scara combinaţiilor geopolitice. În interiorul stepelor, mergând de-a lungul pământului prin păduri, până la ape, există numeroase râuri şi lacuri. Omul se regăseşte aici într-o constantă migraţie, schimbându-şi spaţiul de locuire în mod regulat. Elemente etnice şi culturale sunt atrase într-o interacţiune intensă, încrucişare şi îmbinare. În Europa şi Asia, uneori s-a întâmplat ca existenţa omului să fie dependentă de intereselor propriului „turn” de cetate. Însă în Eurasia, dacă aceasta s-a întâmplat vreodată, atunci în sens istoric nu a rezistat decât o perioadă scurtă de timp. În Nordul Eurasiei sunt sute de mii de kilometri de pădure, în interiorul cărora nu există un singur hectar de teren arabil. Cum pot locuitorii acestui spaţiu să supravieţuiască fără contactul cu regiunile mai sudice? În sud, în stepele la fel de vast răspândite, potrivite creșterii animalelor şi parţial agriculturii, nu există niciun copac pe mii de kilometri. Cum poate populaţia regiunilor în cauză supravieţui în lipsa interacţiunii economice cu nordul? Natura Eurasiei a arătat oamenilor necesitatea unificării politice, culturale şi economice într-o măsură mult mai mare decât în Europa sau Asia. Nu este, deci, nicio surpriză că ceea ce a fost din multe puncte de vedere un model de viaţă „uniform”, reprezintă cazul nomazilor pe toată întinderea spaţiului din Ungaria până în Manchuria şi de-a lungul istoriei de la Sciți până la mongolii moderni. În aceeaşi măsură, nu este nicio surpriză că astfel de tentative de unificare politică au luat naştere odată cu expansiunea Eurasiei, precum cele ale sciților, hunilor şi mongolilor (secolele 13, 14) etc. Aceste tentative au inclus nu doar stepa şi deşertul, dar şi zonele de pădure din nord, precum şi „corola montană” din regiunile mai sudice ale Eurasiei. Nu este nicio coincidenţă că spiritul unei forme de „frăţie a popoarelor” pluteşte peste Eurasia, avându-şi rădăcinile în contactele vechi de secole şi interacţiunile culturale ale popoarelor de cele mai diverse rase, de la popoarele germane (goţii Crimeei) şi slave până la tunguși-manchurieni cu legături prin popoarele finlandez, turc şi mongol. Această „frăţie a popoarelor” se reflectă în faptul că nu există nicio opoziţie între rasele „superioare” şi cele „inferioare”, ci, mai degrabă, o atracţie mutuală mult mai puternică aici decât orice repulsie, astfel înlesnind trezirea unei „voinţe pentru o cauză comună”. Istoria Eurasiei de la primele până la ultimele sale capitole este o dovadă solidă a acesteia. Aceste tradiţii au fost îmbrăţişate de Rusia în cauza sa istorică fundamentală. În secolele 19 şi 20, au fost uneori turbulenţe datorate „occidentalismului” premeditat care reclamau ca rușii să se considere a fi „europeni” (ceea ce, de fapt, nu sunt) şi să considere celelalte popoare eurasiene ca „asiatice” sau de o „rasă inferioară”. O astfel de interpretare a condus Rusia către dezastru (precum campania din Orientul extrem de la începutul secolului 20). Se nutreşte speranţa că acest concept a fost complet depășit de către conştiinţa rusească și că ultimul „europenism” rusesc, încă ascuns în exil, a fost deposedat de orice însemnătate istorică. Doar prin depăşirea „occidentalismului” premeditat, calea spre o adevărată frăţie între popoarele eurasiene poate fi deschisă, de la slavi şi finlandezi până la turci, mongoli şi alte popoare.

Eurasia, mai demult, a jucat un rol unificator în Lumea Veche. Rusia modernă, absorbind această tradiţie, trebuie în mod hotărât şi irevocabil să abandoneze violenţa şi războiul, vechile metode de unificare aparţinând epocilor trecute şi depăşite. În perioada modernă, metoda rezidă în creativitate culturală, inspiraţie, viziune şi cooperare. Asta este ceea ce eurasianiștii afirmă în prezent. În ciuda tuturor formelor temporare de legătură, popoarele Europei şi Asiei încă stau în propriile cuburi, trăind conform intereselor propriilor turnuri de cetate. „Spaţiul-dezvoltare” al Eurasiei va oferi impuls acestei cauze comune în moduri proprii. Scopul popoarelor Eurasiei este ca, prin propriul exemplu, să conducă popoarele lumii pe această cale. Apoi legăturile etnografice prin care un număr de popoare eurasiatice sunt legate cu naţiuni non-eurasiatice vor deveni utile intereselor comune. Acestea includ legăturile indo-europene ale rușilor, relaţiile cu Persiei şi Iranului ale turcilor eurasiatici, şi acele puncte de contact existente între mongolii eurasiatici şi popoarele din estul Asiei. Toate acestea vor fi utile construcţiei unei noi culturi organice a Lumii „Vechi”, care este (credem noi) încă tânără şi poartă în pântece un viitor măreţ.

Traducere Ovidiu Preda