Liberalismul şi metamorfozele lui

Das Liberalismus, ein weltliches Verhängnis

În 1932, naţional-bolşevicul german Ernst Niekisch, ale căror idei erau foarte apropiate atât de cele ale naţional-bolşevicilor ruşi (Ustrealov), cât şi de cele ale eurasianiştilor, a scris cartea cu elocventul titlu „Hitler, un destin nefast pentru Germania” («Hitler — ein deutsches Verhängnis»). Cartea a trecut aproape neobservată, dar peste câţiva ani l-a adus direct în lagărul de concentrare. El s-a dovedit să aibă perfectă dreptate – Hitler într-adevăr a devenit o figură fatală pentru Germania. Fatală, adică deloc accidentală, întemeiată, înrădăcinată în mersul lucrurilor, conjugată cu logica sorţii, dar care întruchipează partea ei întunecată.

În această carte, ca şi în alte lucrări ale lui, Niekisch repeta: „În societatea umană nu există fatalitate, proprie naturii – fatalitatea schimbării anotimpurilor, a cataclismelor naturale. Demnitatea omului constă în faptul că el oricând poate să spună „nu”. Oricând se poate răscula. Oricând se poate ridica la luptă chiar şi împotriva a ceea ce pare a fi implacabil, absolut, invincibil. Şi chiar dacă pierde, el dă exemplu altora. Şi în locul lui vin alţii. Şi la fel spun „nu”. De aceea, cele mai fatale fenomene pot fi învinse prin forţa spiritului”.

Niekisch a luptat cu nazismul şi naziştii, prezicând mai devreme şi mai exact decât alţii în ce se va întoarce pentru Germania şi pentru omenire guvernarea lor sângeroasă. El n-a capitulat, el a sfidat „crunta fatalitate”, n-a lăsat mâinile în jos. Şi ce e deosebit de important: el a opus rezistenţă, împreună cu o mână de adepţi, unei forţe care părea invincibilă. Un grup de adepţi ai lui Niekisch, unul dintre ei fiind naţional-bolşevicul Harro Schulze-Boysen, a devenit nucleul „Capelei Roşii”. El însuşi, aproape orbit, a fost eliberat în 1945 din lagărul de concentrare de către trupele sovietice.

El n-a văzut la modul fizic victoria pentru care şi-a dat viaţa, dar a rămas până la capătul zilelor sale convins că e nevoie să i te opui cruntei fatalităţi ai istoriei umane, chiar dacă aceasta izvorăşte din cele mai adânci resorturi ale ei.

Astăzi se poate spune acelaşi lucru despre liberalism ca ideologie ce a învins în Occident şi care îşi răspândeşte influenţa – prin multiple mijloace vechi şi noi – asupra întregii lumi, cu sprijinul superputerii NR1 – SUA. Şi din nou se pare că această forţă este implacabilă, deloc accidentală, urmează legităţi fatale fundamentale şi a o contesta e inutil. Însă iarăşi, ca şi în cazul lui Ernst Niekisch, apar oameni care sunt gata să rostească aceeaşi formulă, doar că de această dată cu referinţă nu doar la o singură ţară, ci la întreaga umanitate: „Liberalismul este crunta fatalitate a civilizaţiei umane”. Lupta cu el, rezistenţa în faţa lui, respingerea dogmelor lui otrăvite reprezintă imperativul moral al tuturor oamenilor oneşti ai planetei. Trebuie să repetăm cu orice preţ acest adevăr chiar şi atunci când aşa ceva pare inutil, nepotrivit, străin de corectitudinea politică, iar uneori chiar şi periculos.

Liberalismul ca rezumat al civilizaţiei occidentale şi definiţia lui

Pentru a înţelege în mod adecvat esenţa liberalismului, e nevoie să se înţeleagă că nu este accidental, că apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice se bazează pe procesele fundamentale, care se desfăşoară în întreaga civilizaţie occidentală. Liberalismul nu este pur şi simplu o parte a acestei civilizaţii, ci expresia ei cea mai pură şi rafinată, rezultatul ei. Această observaţie de principiu ne cere o definire mult mai riguroasă a liberalismului.

Liberalismul este o filozofie politică, economică şi o ideologie ce încarnează principalele linii de forţă ale erei Noi, ale epocii Modernităţii:

tratarea individului uman ca măsură a tuturor lucrurilor;

credinţa în caracterul sacru al proprietăţii private;

afirmarea egalităţii şanselor ca lege morală a societăţii;

credinţa în baza „contractuală” a tuturor instituţiilor social-politice, inclusiv a statului;

suprimarea oricăror autorităţi statale, religioase sau de pătură socială, care pretind a deţine „un adevăr comun” obligatoriu pentru toţi;

separarea puterilor şi crearea de sisteme de control social asupra oricăror instanţe ale puterii;

crearea „societăţii civile” fără pături sociale, naţiuni şi religii în locul statelor tradiţionale;

supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor celorlalte forme ale politicii (teza „economia este însuşi destinul”);

încrederea în faptul că din punct de vedere istoric, parcursul ţărilor şi al popoarelor occidentale reprezintă eşantionul universal al progresului şi dezvoltării pentru întreaga lume, care urmează a fi luat în mod imperativ ca etalon şi model.

Anume aceste principii stau la baza liberalismului istoric, dezvoltat de către filozofii John Locke, John Stuart Mill, Emmanuel Kant, iar mai târziu de către Jeremy Bentham, Benjamin Constant şi până la şcoala neoliberală din sec. ХXcu Friedrich Hayek şi Charles Popper. Adam Smith, discipolul lui Locke, pornind de la bazele ideilor învăţătorului său aplicate analizei activităţii economice, a pus bazele economiei politice, care a devenit „Biblia” politică şi economică a epocii Modernităţii.

Libertatea în raport cu (faţă de)

Toate principiile filozofiei liberalismului, ca şi termenul însuşi, se bazează pe teza libertăţii – „liberty”. În acelaşi timp, filozofii liberali (în particular, John Stuart Mill) subliniază că libertatea pe care o apără este o noţiune strict negativă. Mai mult, ei fac distincţie între libertatea faţă de (ceva) şi libertatea pentru (ceva), propunând să se utilizeze pentru ele două cuvinte englezeşti – „liberty” şi „freedom”. „Liberty” presupune libertatea faţă de ceva, de aici şi provine termenul „liberalism”. Anume pentru o astfel de libertate se şi bat liberalii, tocmai asupra ei şi insistă. În ceea ce priveşte „libertatea pentru”, adică a sensului şi a scopului libertăţii, aici liberalii păstrează tăcerea, considerând că fiecare individ poate să-şi găsească singur modul de utilizare a libertăţii sau, în genere, să nu-i caute nici o utilizare. Aceasta e o chestiune de alegere personală, care nu se discută şi nu reprezintă o valoare politică sau ideologică.

Şi dimpotrivă, „libertatea faţă de” este descrisă detaliat şi poartă un caracter dogmatic. Liberalii propun libertatea faţă de:

stat şi faţă de controlul lui asupra economiei, politicii, societăţii civile;

bisericii cu dogmele ei;

sistemele păturilor sociale;

orice formă de administrare în comun a economiei;

orice tentativă a vreunei instanţe de stat sau obşteştide redistribuire a rezultatelor muncii materiale sau nemateriale (potrivit formulei filozofului liberal Philippe Nemo, discipolul lui de Hayek: «Justiţia socială este profund amorală»);

apartenenţa etnică;

orice formă de identitate colectivă.

S-ar putea crede că avem de a face cu o anume versiune a anarhismului, dar nu este tocmai aşa. Anarhiştii, în orice caz cei ca Proudhon, consideră drept alternativă statului munca liberă în comunitate, însoţită de totala colectivizare a produselor ei, pledând categoric contra proprietăţii private, în timp ce liberalii, dimpotrivă, văd piaţa şi în sacra proprietate privată ca şi chezăşie a realizării modelului lor social-economic optim. În plus, considerând la modul teoretic precum că statul va trebui, mai devreme sau mai târziu, să dispară, cedând locul pieţei libere globale şi societăţii civile mondiale, din raţiuni pragmatice liberalii susţin statul dacă acesta e burghezo-democratic, contribuie la dezvoltarea pieţei, îi garantează societăţii civile securitatea şi apărarea de vecinii agresivi, prevenind, în acelaşi timp, „un război al tuturor împotriva tuturora” (T. Hobbes).

În rest, liberalii ajung destul de departe, negând practic toate instituţiile social-politice tradiţionale, până la familie şi apartenenţă sexuală. În cazuri extreme, liberalii se pronunţă nu doar pentru libertatea avorturilor, dar şi pentru libertatea apartenenţei sexuale (susţinând drepturile homosexualilor, a transsexualilor etc.). Familia, ca şi oricare formă a legăturilor sociale, sunt considerate de către ei fenomene pur contractuale, care, la fel ca şi alte „întreprinderi”, sunt condiţionate de înţelegeri de ordin juridic.

În general, însă, liberalismul insistă nu doar asupra „libertăţii faţă de” Tradiţie, sacralitate (dacă este vorba despre formele anterioare ale societăţii tradiţionale), dar şi „faţă de” socializare şi redistribuire, asupra cărora insistă cei de stânga – ideologiile politice socialiste şi comuniste (dacă e să vorbim despre forme politice contemporane cu liberalismul sau chiar pretendente să îl înlocuiască).

Liberalismul şi naţiunea

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

Naţiunile europene împingeau pe margine religia, etniile şi grupurile sociale, considerându-le vestigii ale „veacurilor întunecate”. În asta constă elementul distinctiv al naţionalismului liberal în raport cu alte versiuni ale acestuia – aici nu se recunoaşte nicio valoare a comunităţii etnoreligioase sau istorice, punându-se accentul doar pe profitul şi avantajele contractului colectiv al indivizilor, care au instituit statul din raţiuni pragmatice concrete.

Provocarea marxismului

Dacă la demontarea regimurilor feudal-monarhice şi clericale totul mergea destul de bine, Evul Mediu european în declin neputând să contrapună liberalilor vreo alternativă ideologică, atunci în străfundurile filozofiei Modernităţii a apărut o mişcare ce disputa în faţa liberalilor întâietatea în procesele modernizării şi ieşea cu o critică conceptuală viguroasă a liberalismului nu de pe poziţiile trecutului (din dreapta), ci de pe poziţiile viitorului (din stânga). Acestea au fost ideile socialiste şi comuniste care au căpătat expresia cea mai sistemică în marxism.

Marx a examinat cu atenţie economia politică a lui Adam Smith şi a şcolii liberale în ansamblu, dar a tras din aceste idei o concluzie extrem de originală. El a recunoscut justeţea lor parţială – faţă de modelele feudale ale societăţii tradiţionale -, dar a propus să se meargă mai departe şi, în numele viitorului umanităţii, să fie respinse o serie de postulate deosebit de importante pentru liberalism.

În liberalism, marxismul:

nega identificarea subiectului cu individul (considerând că subiectul are o natură de clasă, colectivă);

considera inechitabil sistemul de însuşire a valorii adăugate în procesul economiei de piaţă;

considera „libertatea” societăţii burgheze o formă voalată a dominaţiei de clasă, care ascunde sub straiele noi mecanismele exploatării, alienării şi opresiunii;

chema la revoluţia proletară şi la anularea pieţei şi a proprietăţii private;

îşi propunea drept scop socializarea bunurilor („exproprierea exproprierii” );

afirma în calitate de sens al libertăţii sociale a viitorului comunist munca creativă (ca realizare a libertăţii umane „pentru”);

critica „naţionalismul burghez” ca pe o formă a opresiunii colective asupra păturilor celor mai sărace ale ţărilor respective şi ca pe un instrument al agresiunii interetnice de dragul intereselor egoiste ale burghezie naţionale.

Astfel, marxismul a devenit pentru două sute de ani principalul rival şi duşman al liberalismului, atacându-l în mod sistemic, consecvent din punct de vedere ideologic, uneori obţinând succese considerabile (în special în sec. XX, odată cu apariţia sistemului socialist mondial). La un moment dat părea că anume forţele de stânga (marxiştii şi socialiştii) vor câştiga pariul pentru moştenirea Modernităţii şi pentru „ortodoxia” Noii ere, mulţi liberali începând să creadă că socialismul reprezintă viitorul inevitabil, care va corecta în mod substanţial sistemul politic liberal, iar în perspectivă, posibil, o va anula definitiv. De aici îşi iau începutul tendinţele „socialismului liberal”, care, recunoscând anumite teze „morale” ale marxismului, râvnea să-i tempereze potenţialul revoluţionar şi să concilieze cele două ideologii de bază ale Noii ere pe seama renunţării la cele mai dure şi brutale afirmaţii. Revizioniştii dinspre marxism, în particular social-democraţii de stânga, se mişcau în aceeaşi direcţie dinspre tabăra adversă.

Chestiunea cu privire la atitudinea faţă de socialişti şi faţă de stânga a atins acuitatea maximă printre liberali în anii 1920-1930, atunci când comuniştii şi-au arătat seriozitatea intenţiilor lor istorice şi posibilitatea de a acapara şi a menţine puterea. În această perioadă apare şcoala neoliberală (Ludwig von Mises, Hayek, iar ceva mai târziu Popper şi Aron), care a formulat o teză ideologică extrem de importantă: liberalismul nu reprezintă un stadiu de trecere de la feudalism la marxism şi socialism, ci e o ideologie totalmente împlinită, care deţine monopolul exclusiv asupra moştenirii Luminilor şi a Noii ere; marxismul în sine nu reprezintă în niciun caz dezvoltarea gândirii occidentale, ci o revenire regresivă acoperită de „lozinci moderniste” la epoca feudală a revoltelor escatologice şi a cultelor hiliastice. Neoliberalii demonstrau această teză atât prin critica sistemică a conservatorului german Hegel, cât şi prin trimiterile la experienţa sovietică totalitară şi apelau la revenirea la rădăcini, la Locke şi Smith, rămânând ferm pe propriile poziţii şi criticând social-liberalii pentru cedările şi compromisurile lor.

Neoliberalismul ca teorie a fost formulat cu mai multă claritate în Europa (Austria, Germania, Anglia), dar şi-a căpătat încarnarea de proporţii în SUA, unde liberalismul domina în politică, ideologie şi practica economică. Şi cu toate că în epoca lui Roosevelt tendinţele social-liberale erau puternice (epoca New Deal, influenţa lui Kenyes etc.), prioritatea indiscutabilă o deţinea şcoala liberală. În dimensiunea sa teoretică, această orientare a căpătat cea mai mare dezvoltare la Şcoala de la Chicago (Milton Friedman, Frank Knight, Henry Simons, J. Stigler etc.).

După cel de-al Doilea Război Mondial a început etapa hotărâtoare a luptei pentru moştenirea Luminilor: liberalii sprijiniţi de SUA au intrat în lupta decisivă cu marxismul, întruchipat de URSS şi aliaţii săi. Europa a ocupat o poziţie intermediară în lupta ideologiilor; aici predominau dispoziţiile social-liberale şi social-democrate.

 

Victoria decisivă a liberalilor în anii 1990

Falimentul URSS şi înfrângerea noastră în „războiul rece” au însemnat din punct de vedere ideologic distribuirea definitivă a rolurilor în lupta pentru destinul moştenirii Luminilor, în războiul pentru modelul viitorului. Anume în virtutea faptului că URSS a pierdut şi s-a destrămat, a devenit clar că dreptatea istorică a fost de partea liberalilor şi, în mod special, a neoliberalilor, care le refuzau comuniştilor şi socialiştilor pretenţia lor asupra „viitorului” ca „zi de mâine progresistă”. Societatea sovietică şi alte regimuri socialiste s-au dovedit a fi nişte versiuni mascate ale unor structuri arhaice, care au reinterpretat în propria manieră marxismul înţeles „mistic” şi „religios”.

 

Acest moment crucial al istoriei politice a umanităţii a pus pentru prima dată punctele pe „i” în principala chestiune a Modernităţii: care dintre cele două ideologii principale ale sec. XX moşteneşte trecutul (spiritul Luminilor) şi va primi în mod automat viitorul (dreptul de a domina cu mijloace ideologice ziua de mâine). Chestiunea cu privire la scopul procesului istoric a fost, în fond, hotărâtă.

La mijlocul sec. XX, filozoful francez hegelian de origine rusă Alexandre Kojève considera că „sfârşitul istoriei” în versiunea hegeliană se va manifesta prin revoluţia comunistă mondială. La fel considerau şi tradiţionaliştii (R. Guenon, J. Evola), care negau Luminile, apărau Tradiţia şi preziceau „sfârşitul lumii” prin intermediul victoriei „celei de-a patra caste” (shudra – proletarii). Însă în 1991, odată cu falimentul URSS, a devenit clar că „sfârşitul istoriei” va avea nu forma marxistă, ci liberală, fapt despre care s-a şi grăbit să înştiinţeze lumea filozoful american Francis Fukuyama, proclamând „sfârşitul istoriei” ca pe o victorie planetară a pieţei, a liberalismului, a SUA şi a democraţiei burgheze. Dintr-un posibil proiect de alternativă al viitorului, marxismul s-a transformat într-un episod insignifiant al istoriei politice şi ideologice.

Din acest moment începe nu pur şi simplu avântul liberalismului, în formele lui cele mai fundamentaliste, ortodoxe, anglo-saxone şi antisociale, dar şi iese în evidenţă un fapt fundamental al istoriei ideologice a umanităţii: anume liberalismul constituie destinul. Prin urmare, tezele lui, principiile şi dogmele lui filozofice, politice, sociale şi economice trebuie privite ca ceva universal şi absolut, fără alternativă.

În pragul „secolului american”

Rezultatele istoriei politice a sec. XX au demonstrat că liberalismul a câştigat bătălia pentru modernitate, învingându-şi toţi adversarii – şi din dreapta, şi din stânga. Îndelungatul ciclu al Epocii moderne s-a încheiat cu triumful ideologiei liberale, care de acum încolo a primit monopolul asupra controlului şi conducerii dezvoltării istorice. Liberalismul a rămas fără un duşman simetric, un subiect de proporţii cu o conştiinţă de sine adecvată, cu o ideologie convingătoare şi coerentă, cu resurse de forţă şi materiale consistente, cu o bază tehnologică, economică şi militară comparabilă. Tot ce încă se mai opunea ideologiei liberale nu reprezenta decât o totalitate haotică a unor simpli paraziţi, a unor erori, pe scurt, de „bruiaje”, care se opuneau din inerţie făuritorilor „noii ordini liberale”. Nu era vorba de concurenţa dintre nişte subiecţi civilizaţionali şi geopolitici de alternativă, ci de o rezistenţă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; la fel, structura solurilor, pârăiaşele, găurile carsturilor sau regiunea mlăştinoasă îi împiedică pe constructorii de drumuri: este vorba nu despre trasarea unui alt itinerar asupra căruia ar insista o întreprindere concurentă, ci de rezistenţa materialului.

În această situaţie, SUA, în poziţia de citadelă a liberalismului mondial, au căpătat o nouă calitate. De acum încolo, SUA au devenit nu pur şi simplu una dintre cele două supraputeri, ci singura forţă planetară care s-a rupt de concurenţi. Criticul francez al SUA, Hubert Védrine, a propus ca de acum încolo SUA să nu mai fie numită supraputere, ci hiperputere (hyperpower), subliniind singularitatea şi superioritatea ei asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu reprezintă o coincidenţă accidentală – aşa arată cele două părţi ale aceluiaşi fenomen. SUA au ieşit învingătoare în „războiul rece” nu pentru că au acumulat un potenţial mai mare şi s-au distins în competiţia tehnologică, ci pentru că s-au bazat pe ideologia liberală, care şi-a demonstrat şi consistenţa sa tehnică, şi dreptul său istoric în războiul ideologic, care a făcut bilanţul Timpurilor noi. Şi la fel cum liberalismul şi-a descoperit dimensiunea fatală, Statele Unite au primit confirmarea vădită a propriului mesianism, care, sub forma ideologiei Manifest Destiny, estesimbolul credinţei elitei americane încă din sec. XIX.

Neoconservatorii americani conştientizează cu cea mai mare claritate această stare de lucruri. După cum s-a exprimat principalul lor ideolog, William Kristol, „secolul XX a fost secolul Americii, secolul XXI va deveni secolul american”. Să reflectăm asupra acestei afirmaţii: care e diferenţa dintre „secolul Americii” şi „secolul american”? „Secolul Americii” înseamnă că în acea perioadă, ideologia liberală lupta cu concurenţii (tradiţionalismul rezidual, fascismul, socialismul şi comunismul) şi i-a înfrânt totalmente. America, fiind una dintre puterile mondiale, s-a transformat în singura putere. Iar acum, în spiritul neoconservatorilor, SUA urmează să afirme modelul american – „American way of life” – în calitate de model mondial obligatoriu.

În faţa ochilor noştri, SUA încetează să mai fie un stat naţional şi devin sinonimul guvernului mondial. Întreaga planetă trebuie să se transforme de acum încolo într-o „Americă mondială”, într-un „stat mondial” (World State). Anume acesta este „secolul american”, proiectul globalizării modelului american la scară mondială. Nu este vorba doar de colonizare sau de o nouă formă a imperialismului, este un program de implementare totală a unui singur sistem ideologic, copiat după modelul ideologiei liberale americane. America pretinde de acum încolo la difuzarea universală a unui cod unitar, dar penetrează în viaţa popoarelor şi a statelor pe mii de căi diverse, ca o reţea globală, prin intermediul tehnologiei, economiei de piaţă, modelului politic al democraţiei liberale, sistemelor informaţionale, clişeelor culturii de masă, stabilirii controlului strategic direct al americanilor şi a sateliţilor lor asupra procesului geopolitic.

Secolul american e conceput ca o retopire a modelului mondial existent în unul nou, structurat în conformitate strictă cu standardele americane. Acest proces este numit convenţional „democratizare” şi e orientat asupra câtorva enclave geopolitice, în primul rând asupra celor problematice din punctul de vedere al liberalismului. Aşa au apărut proiectele „Marelui Orient Apropiat”, „Marii Asii Centrale” etc. Sensul acestora constă în dezrădăcinarea modelelor naţionale inerţiale – politice, economice, sociale, religioase şi culturale – şi înlocuirea lor cu sistemul operaţional al liberalismului american. Şi nu contează dacă este vorba despre adversarii SUA sau despre adepţii lor: urmează a fi supuşi reformatării şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care vor să rămână neutri. În asta constă sensul „secolului american”: liberalismul, învingându-şi duşmanii formali, trece la implementarea sa profundă. Acum nu mai e destul să fii de partea SUA în conflictele locale (cum s-au manifestat multe ţări cu ideologii departe de cea liberală – precum Pakistan, Arabia Saudită şi Turcia). De aici încolo, liberalismul trebuie să pătrundă în adâncurile tuturor societăţilor şi ţărilor fără excepţie, iar orice rezistenţă va fi, în accepţia neoconservatorilor, înfrântă – aşa s-a întâmplat în cazul Irakului, Serbiei sau Afganistanului.

Criticii unei astfel de abordări din interiorul SUA, ca, de exemplu, conservatorul clasic Patrick Buchanan, afirmă: „America a cucerit întreaga lume, dar s-a pierdut pe sine însăşi”. De altfel, asta nu-i opreşte pe neoconservatori, deoarece ei percep SUA nu doar ca pe un stat naţional, ci şi ca pe o avangardă a ideologiei liberale. Şi nu e de deloc întâmplător faptul că neoconservatorii americani provin, oricât ar părea de paradoxal, din troţkism. La fel cum troţkiştii insistau asupra revoluţiei comuniste mondiale, criticând vehement stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-o singură ţară, neoconservatorii de azi cheamă la o revoluţie liberală mondială, respingând în mod categoric apelurile „izolaţioniştilor” să se limiteze la frontierele SUA şi a aliaţilor lor istorici. Anume neoconservatorii dau tonul politicii americane actuale, înţelegând cel mai bine sensul ideologic al destinelor învăţăturilor politice în zorii sec. XXI. Cercurile neoconservatoare din SUA conştientizează cu cea mai mare profunzime sensul schimbărilor care se produc la scară mondială. Pentru ei, „ideologia” rămâne a fi obiectul unei maxime atenţii, chiar dacă aceasta se transformă într-o “ideologie blândă” (“soft ideology”) sau “ putere blândă” (”soft power”).

Liberalismul şi Postmodernitatea

Trecând de la opoziţia formală faţă de ideologiile de alternativă la o nouă fază de autodifuzare la scară mondială, ideologia liberală îşi schimbă statutul. În epoca Modernităţii, liberalismul a coexistat cu non-liberalismul, prin urmare, făcea obiectul unei alegeri. Ca şi în cazul tehnologiilor informaţionale moderne, când la modul teoretic îţi poţi alege un calculator cu sistem operaţional Microsoft, Mac OS sau Linux. Învingându-şi adversarii, liberalismul a obţinut monopolul asupra gândirii ideologice, el a devenit singura ideologie, care nu admite alături pe nimeni altcineva. Am putea spune că el a trecut de la nivelul unui program la al unui sistem operaţional, devenind ceva înţeles de la sine. Să observăm, atunci când mergem la magazin şi alegem un calculator, de obicei, nici nu mai precizăm: „Daţi-mi un calculator cu softul firmei”. Noi zicem, pur şi simplu: „Daţi-mi un calculator”. Şi atunci el ne este vândut în mod tacit cu sistemul operaţional al firmei Microsoft. Cu liberalismul lucrurile stau la fel: el penetrează în noi de la sine, ca ceva general acceptat, ceva ce ar fi ridicol şi stupid a contesta.

Conţinutul liberalismului se schimbă, trecând de la nivelul unui anume tip de exprimare la nivelul limbii. Liberalismul devine nu liberalism propriu-zis, dar ceva subînţeles, un acord tacit, un consens. Asta corespunde trecerii de la epoca Modernităţii la cea a Postmodernităţii. În Postmodernitate, liberalismul, păstrându-şi şi chiar sporindu-şi influenţa, apare tot mai rar în calitate de filozofie politică conştientizată şi acceptată în mod liber, el devine inconştient, de la sine înţeles, instinctiv. Un astfel de liberalism, care pretinde să se transforme într-o “matriţă” a zilei de azi, de care majoritatea nu este conştientă, treptat capătă trăsături groteşti. Figurile groteşti ale culturii postmoderne se nasc din principiile clasice ale liberalismului, devenit subconştient (“subconştientul rezervelor mondiale”, prin analogie cu dolarul, “rezerva valutară mondială”). Este vorba deja de un soi de postliberalism, dar care îl conduce spre concluziile lui extreme.

Astfel apare panorama grotescului postliberal:

·       drept măsură a lucrurilor se prezintă nu individul, ci postindividul, “dividuum”-ul, o combinare jucăuşă şi ironică accidentală a unor părţi ale omului (a organelor lui, a clonelor lui, a simulacrelor lui – până la cyborg-uri şi mutanţi);

·       proprietatea privată este divinizată, se „transcedentalizează” şi se transformă din ceva ce posedă omul în ceva ce îl posedăpe om însuşi;

·       egalitatea şanselor se transformă în egalitatea contemplării şanselor (societatea spectacolului – Guy Debord);

·       credinţa în caracterul contractual al tuturor instituţiilor sociale şi politice evoluează în egalarea realului şi a virtualului, lumea devenind o machetă tehnică;

·       dispar cu desăvârşire toate formele autorităţii extraindividuale, orice individ fiind liber să creadă despre lume orice ce îi trece prin minte (criza raţionalităţii generalizatoare);

·       principiul separării puterilor se transformă îi ideea unor referendumuri electronice permanente (parlamentul electronic), în cadrul cărora orice utilizator al internetului votează cu ocazia oricărei hotărâri, fapta care conduce spre multiplicarea puterii până la numărul fiecărui cetăţean (fiecare îşi este sie însuşi ramură a puterii);

·       „societatea civilă” substituie integral statul şi se transformă într-un melting pot (cazan de topire) mondial cosmopolit;

·       de la teza „economia este însăşi soarta” se trece la teza „codul numeric este însăşi soarta”, deoarece şi munca, şi banii, şi producţia, şi consumul – totul devine virtual.

Unii liberali şi neoconservatori s-au speriat ei înşişi de perspectiva ce s-a deschis în urma victoriei liberalismului – în momentul trecerii la postliberalism şi Postmodernitate. Astfel, Fukuyama, autorul tezei despre „sfârşitul istoriei” în versiunea liberală, în ultimele decenii cheamă Occidentul şi SUA să „dea înapoi” şi să se reţină la faza precedentă a liberalismului „demodat”, clasic – cu piaţa, cu statul-naţiune şi cu raţionalitatea ştiinţifică obişnuită, pentru a evita alunecarea în abisul postliberal. Dar tocmai aici el se contrazice pe sine însuşi: logica trecerii de la liberalismul obişnuit spre liberalismul Postmodernităţii nu reprezintă ceva arbitrar sau voluntarist, ea e înscrisă în însăşi structura ideologiei liberale, întrucât eliberarea treptată a omului de tot ce nu e el însuşi (de toate idealurile şi valorile extraindividuale şi supraindividuale) nu poate să nu conducă mai devreme sau mai târziu spre eliberarea omului de el însuşi. Iar cea mai teribilă criză a individului începe nu atunci când el luptă cu ideologiile de alternativă, care neagă omul ca valoare supremă, ci atunci când el ajunge să obţină o victorie decisivă şi ireversibilă.