Criza cu care se confruntă umanitatea în legătură cu pandemia de coronavirus a căpătat deja o asemenea amploare globală, încât revenirea la situația care a existat în ajunul epidemiei este pur și simplu imposibilă.

Dacă, în virtutea anumitor circumstanțe, răspândirea virusului nu va putea fi oprită radical în termen de o lună  și jumătate sau două, atunci toate procesele vor deveni ireversibile și peste noapte întreaga ordine mondială se va prăbuși.  Istoria cunoaște perioade similare care au fost legate de catastrofe  globale, războaie și situații excepționale.

Dacă vom încerca să privim viitorul din poziția în care ne aflăm acum, atunci, cu toată incertitudinea și deschiderea spre varii evoluții, totuși am putea contura câteva dintre cele mai probabile scenarii sau aspecte aparte.

Globalizarea s-a prăbușit complet, rapid și irevocabil. Aceasta demult dădea semne de criză, dar epidemia a dinamitat toate axiomele sale: granițe deschise, solidaritatea societăților, eficacitatea instituțiilor economice existente și competența elitelor conducătoare în fața problemei coronavirusului. Globalizarea a căzut ca ideologie (liberalism), economie (rețele globale), politică ( postura de lider a elitelor occidentale).
Pe ruinele globalizării se va crea o nouă arhitectură a lumii post-globaliste (post-liberale).
Cu cât mai repede vom recunoaște o astfel de întorsătură, cu atât vom fi mai pregătiți pentru a face față noilor provocări. Situația de azi este comparabilă cu ultimele zile ale URSS: marea majoritate a clasei conducătoare sovietice nici nu vroia să admită posibilitatea unei tranziții către un nou model de stat, guvern și ideologie, și doar o minoritate foarte restrânsă și-a dat seama de natura fatală a crizei, fiing gata să adopte un model de alternativă. Dar într-o lume bipolară, odată cu prăbușirea unuia dintre poli, a rămas cel de-al doilea. Iar soluția consta în faptul ca să-i recunoști victoria, să-i copiezi instituțiile și să încerci să te integrezi în structurile sale. De fapt, anume asta a și generat globalizarea anilor 90 și lumea unipolară care s-a constituit atunci.

La ora actuală se prăbușește tocmai această unipolaritate, care – cu toate încercările de a-și apăra independența și de a câștiga cele mai bune condiții – era recunoscută (în domeniul ideologiei, economiei și structurii politice) de toți actorii principali ai lumii, inclusiv de China, Rusia și toți ceilalți. În consecință, elitele conducătoare urmează să se confrunte cu o problemă mai complexă: să aleagă între un model care se prăbușește în abis și ceva complet necunoscut, în care nimic nu poate servi drept model sau rețetă sigură pentru construirea viitorului. Ne putem imagina cât de disperate – chiar mai disperate decât erau în ​​epoca sovietică târzie nomenclaturiștii sovietici – vor fi elitele conducătoare care se vor agăța de globalism și de structurile sale, chiar în ciuda prăbușirii evidente a tuturor mecanismelor și instrumentelor, instituțiilor și structurilor sale.

Prin urmare, numărul celor care se vor putea orienta mai mult sau mai puțin liber în acest haos în creștere va fi destul de mic, chiar și printre exponenții elitelor. Este dificil să ne imaginăm cum anume se vor dezvolta relațiile dintre globaliști și post-globaliști, însă chiar și la ora acutală am putea deja anticipa în linii mari principalele elemente ale realității post-globaliste.

În prim-plan apare nu societatea deschisă, ci societatea închisă. Suveranitatea devine valoarea supremă și absolută. Salvarea și susținerea vieții unui popor anume dintr-o anumită țară va fi declarată ca o adevărată binecuvântare. Puterea va fi legitimă doar dacă va fi în stare să facă față acestei sarcini: întâi de toate urmează să fie salvate viețile oamenilor în condițiile unei pandemii și ale proceselor catastrofale care o însoețesc, după care e nevoie să fie organizată o structură politico-economică și ideologică, ce ar permite apărarea intereselor acestei societăți închise în fața celorlalți.  Asta nu presupune câtuși de puțin un război al tuturor împotriva tuturor, dar, în același timp, formulează din capul locului  faptul că prioritatea principală și absolută este țara și poporul înainte a orice. Și nici un fel de alte considerente de ordin ideologic nu pot veni în contradicție cu acest principiu.
Societatea închisă ar trebui să poarte un caracter autarhic. Asta presupune faptul că ea trebuie să fie autosuficientă și independentă de furnizorii externi întâi de toate în materie de alimentație, producție industrială, sistemul monetar și financiar și puterea militară. În viitorul cel mai apropiat toate acestea vor deveni principalele priorități în lupta împotriva epidemiei, când statele sunt obligate să se închidă (s-au închis deja), dar în lumea post-globalistă această stare de lucruri va deveni una permanentă. Dacă globaliștii consideră că este vorba de o măsură temporară, atunci post-globaliștii ar trebui, dimpotrivă, să se pregătească pentru ca ea să devină o prioritate strategică.
Autosuficiența în problema mijloacelor de existență, a resurselor, a economiei și a politicii ar trebui să fie combinată cu o politică externă eficientă, care să iabă drept prioritate strategia alianțelor. Aici în primul rând contează să avem un număr suficient de aliați importanți din punct de vedere strategic și geopolitic, care să formeaze împreună un potențial bloc în stare să ofere tuturor participanților o rezistență eficientă și o apărare solidă împotriva unei posibile agresiuni externe. Același lucru se aplică legăturilor economice și financiare, urmând să se extindă volumul piețelor accesibile, dar nu la nivel global, ci la scară regională.
Pentru a asigura suveranitatea și autarhia, este important să se stabilească controlul asupra acelor zone, de care depinde în mod vital suveranitatea și securitatea fiecărei entități suverane. Ceea ce transformă anumite procese integraționiste într-un imperativ geopolitic. Existența unor enclavele (potențiale sau reale) într-o apropiere periculoasă față de teritoriul național vor submina apărarea și securitatea. În consecință, deja la etapa luptei împotriva epidemiei ar trebui prevăzut și încorporat un anume model de integrare.
Ne-am putea imagina lumea post-globalistă ca pe mai multe centre importante și un număr de centre secundare. Fiecare pol major trebuie să îndeplinească rigorile autarhiei. El va fi unul analogic imperiilor tradiționale. Asta ar presupune următoarele lucruri:

• un sistem unitar cu o puternică verticală a puterii (într-o situație de criză – cu puteri dictatoriale atribuite puterii centrale);
• responsabilitatea deplină a statului și a instituțiilor sale pentru viața și sănătatea cetățenilor;
• asumarea de către stat a responsabilității privind aprovizionarea populației cu produse alimentare în condițiile granițelor închise, ceea ce necesită o agricultură dezvoltată;
• instituirea suveranității valutare, care ar pune moneda națională într-o relație de dependență nu față de sistemul de rezerve mondiale, ci față de acoperirea cu rezervele de aur sau mărfuri (adică față de indicatorii economiei reale);
• asigurarea unor ritmuri de dezvoltare accelerate a industriei naționale, suficiente pentru asigurarea unei concurențe eficiente cu alte state închise (ceea ce nu exclude cooperarea, dar numai atunci când nu e afectat principiul independenței și autarhiei industriale);
• crearea unei industrii militare eficiente și a infrastructurii științifice și industriale necesare acesteia;
• controlul și întreținerea sistemului de transport și comunicații ce asigură comunicarea între toate teritoriile statului.

Evident, pentru a implementa astfel de sarcini extraordinare, este nevoie de

• o elită cu totul diferită (clasă politică post-globalistă) și
• în consecință, o ideologie de stat complet nouă (liberalismul și globalismul sunt cu desăvârșire nepotrivite aici).

Clasa politică ar trebui să fie recrutată dintre conducătorii și angajații instituțiilor militare.

Ideologia ar trebui să reflecte caracteristicile culturale și religioase constituite de-a lungul istoriei într-o societate anume, având o orientare futurologică – proiecția identității civilizaționale spre viitor.

Este important de menționat că ceva de genul acesta trebuie să treacă prin aproape toate țările moderne și blocurile de țări – și cei care sunt complet cufundați în globalizare și cei care au încercat să rămână la o anumită distanță de aceasta.

În acest sens am putea admit că astfel de procese vor face din Statele Unite unul dintre cei mai importanți actori mondiali, care în același timp își vor schimba conținutul – de la rolul de citadelă a globalizării la cel de putere mondială autarhică, preocupată excilsiv de apărarea propriilor interese. Premisele unei astfel de transformări sunt deja cuprinse parțial în programul lui Donald Trump, iar în contextul luptei împotriva pandemiei și a stării de urgență vor dobândi caracteristici și mai distincte.

Unele puteri europene precum Franța și Germania cale – deocamdată doar în condițiile excepționale – sunt gata să urmeze aceeași. Pe măsură ce criza se adâncește și continuă, aceste procese se vor apropia tot mai mult de conturul general al schemei descrise.

China este relativ pregătită sub aspect ideologic și politic pentru o astfel de întorsătură, fiind un stat centralizat cu o verticală pronunțată a puterii. China pierde foarte mult odată cu prăbușirea globalizării, pe care a reușit să o pună în slujba intereselor sale naționale, dar, în general, a pus întotdeauna un accent deosebit pe autarhie, pe care nu a pierdut-o din vedere nici în perioadele de maximă deschidere.

Există premise pentru o astfel de evoluție post-globistă în Iran, Pakistan și în parte Turcia, care ar putea deveni poli ai lumii islamice.

India, care își reînvie rapid identitatea națională, în contextulpandemiei a început să restabilească activ legăturile cu țările prietene din regiune, pregătindu-se pentru noi procese.

Rusia are, de asemenea, o serie de aspecte pozitive în aceste condiții de pornire:

• politicile lui Putin în ultimele două decenii pentru consolidarea suveranității;
• prezența unui potențial militar solid;
• precedente istorice ale autarhiei complete sau relative;
• iradiții ale independenței ideologice și politice;
• identitate națională și religioasă puternică;
• recunoașterea de către majoritate a legitimității modelului de guvernare centralist și paternalist.

Cu toate acestea, elita conducătoare existentă, formată în vremurile sovietice târzii și post-sovietice, nu corespunde deloc provocărilor vremii, fiind moștenitoarea ordinii mondiale bipolare și unipolare (globaliste) și a gândirii asociate acesteia. Din punct de vedere economic, financiar, ideologic, tehnologic, Rusia este strâns legată de structura globalistă, ceea ce o face în multe privințe nepregătită pentru o confruntare eficientă cu epidemia; actuala urgență pe termen scurt trebuie să evolueze spre crearea unei noi și ireversibile ordini mondiale post-globale. Elita existență la ora actuală împărtășește ideologia liberală și își bazează activitatea într-un grad sau altul pe structuri transnaționale – vânzarea resurselor, delocalizarea industriei, dependența de bunuri și produse străine, includerea în sistemul financiar mondial cu recunoașterea dolarului ca monedă de rezervă etc. Nici în ceea ce privește abilitățile lor, nici în viziunea lor asupra lumii, nici în cultura lor politică și administrativă această elită nu este pregătită de trecerea la o nouă stare de lucruri. De altfel, această stare de lucruri este comună pentru mai toate țările țărilor în care globalizarea și liberalismuler erau considerate până de curând drept dogme imuabile și incontestabile. Și în acest caz, Rusia are șansa de a schimba această stare de lucruri, făcând ca statul și societatea să fie gata să intre într-o nouă ordine post-globalistă.