Interviu cu Călin MIHĂESCU, editor şi iniţiator al Mişcării Eurasia în România

Octavian RACU: Unde se află în prezent, din punct de vedere geopolitic, România. A reuşit să-şi găsească propria sa identitate?

Călin MIHĂESCU: În momentul de faţă, România se află în aşa-numita “Noua Europă”, adică un pion pe graniţa atlantismului cu Rusia, sacrificabil, dispensabil. Cred ca este o postură periculoasă. Suntem o ţară care aproape nu mai are o politică externă independentă, aşa că acum ne aflăm acolo unde dictează stăpânii.

O.R: Oare nu este aceasta soarta tuturor naţiunilor mici?

C.M.: Nu suntem o naţiune mică. Suntem aproape 30 de milioane de români în zona vechiului areal tracic. Acest lucru ne face implicit centrul de greutate al unei zone mai largi decât graniţele României. Suntem urmaşii Romei şi urmaşii celui mai numeros popor după indieni din antichitate, tracii. Suntem o naţiune mijlocie, nu mică, iar specificul geografic, demografia, cultura, bogăţiile naturale ale României pot uşor să ne pună în situaţia de a fi lider regional în toata zona Sud-Estului european. Depinde doar de noi dacă ne comportam ca o naţiune mica sau ca o naţiune cu o misiune cel puţin regională. Însă rolul geopolitic pe care îl avem acum, de graniţă a atlantismului, ne taie şansele de a juca un rol important. Fiind pe graniţă, este prea importantă poziţia noastră ca să fim lăsaţi să ne administrăm singuri.  Un exemplu este regimul Ceauşescu: deşi eram în lagărul socialist, condus de Uniunea Sovietică, gradul nostru de independenţă în politica externă era incomparabil mai mare decât acum; deşi eram într-un conflict surd cu Rusia datorită valenţelor noastre de independenţă, totuşi la nivel fundamental, regimul Ceauşescu era foarte ”eurasianist”, chiar mai ”eurasianist” decât Uniunea Sovietică a perioadei Gorbaciov. Cred că nu ocupaţia din anii `50 este definitorie pentru relaţia noastră cu Rusia, fiindcă survenea după un război. Cred că este mai semnificativă pentru relaţiile noastre cu Rusia perioada de după plecarea trupelor sovietice, în special regimul Ceauşescu. Ne arată că dincolo de toate tensiunile, relaţia noastră cu Rusia este infinit mai nuanţată, mai familiară şi mai permisivă decât statutul inflexibil de ţară bananieră populată de ”untermenschen” care ne este alocat în lumea unui Occident prea grăbit să ne cunoască atent. Nu discut statutul, libertăţile şi confortul individului în regimul Ceauşescu, dar nu pot să nu observ că în calitate de stat, Romania mai degrabă şi-a permis să joace un rol de naţiune mare într-o alianţă cu Rusia atunci decât în alianţa cu Occidentul acum.

O.R: Totuşi, a fi putere regională nu înseamnă ignorarea intereselor marilor puteri

C.M.: Evident că numai în cadrul unui echilibru, al unui mecanism agreat de marile puteri ne putem manifesta pe măsura potenţialului. Însă nu cred că putem face acest lucru în cadrul proiectului “Noua Europă”, fiindcă proiectul “Noii Europe” este eminamente anti-rusesc si ne pune pe o graniţă tensionată, artificială şi periculoasă, care ne obligă la statutul de „colonie de război”.

O.R: Românii privesc şi în prezent Rusia ca un stat inamic, dar şi poziţia Rusiei faţă de România nu este întotdeauna clară. E posibilă în aceste condiţii o apropiere a României de Rusia?

C.M.: Românii nu privesc Rusia ca pe un stat inamic. Fiind un proiect anti-rusesc, prezenţa în “Noua Europă” pro-americană ne pune în imposibilitatea de a ne raporta la Rusia într-un mod firesc. Şi nu numai cu Rusia ne pune într-o situaţie dificilă acest proiect geopolitic, ci şi cu ţările “vechii Europe”, care au trecut peste mentalitatea Războiului Rece în privinţa relaţiilor cu Rusia. A vedea în Rusia un inamic în mod aprioric este foarte păgubos pentru noi. Cred ca viziunea Rusiei ca inamic nu este foarte generalizată, dar când este are două cauze: în primul rând bagajul istoric, iar în al doilea rând propagandă anti-rusă la care suntem evident supuşi, fiind în zona de graniţă. Dar cu toate că propaganda anti-rusă a fost foarte agresivă, cred că poporul român nu este atât de anti-rus, pe cât este clasa politică. Trebuie să înţelegem şi noi şi Rusia că s-au schimbat mult condiţiile din secolele trecute. Astăzi este o adevărată agresiune globală împotriva valorilor conservatoare, de care românii sunt organic ataşaţi, iar această agresiune culturală împotriva valorilor tradiţionale este un pericol major, la care este la fel de expusă şi Rusia ca şi România. Tocmai din acest motiv trebuie să lăsăm deoparte vechile conflicte şi să căutăm modalităţi de colaborare. În câteva decenii riscăm să avem o Românie fără români, o Românie fără cultură şi identitate românească. Asta nu priveşte doar România. Este o ameninţare globală, care îi ameninţă în aceeaşi măsură şi pe americani, şi pe francezi, şi pe germani, şi pe ruşi. Dacă conştientizăm această ameninţare la adevărata ei proporţie, diferendele istorice cu nişte vecini ne apar minore. În umbra acestei ameninţări, putem reevalua diferendele noastre cu Rusia, putem porni un proces de reconciliere istorică. Cheia soluţionării conflictului istoric cu Rusia este Basarabia. Dacă reîntregirea ţării va fi făcută cu sprijinul Rusiei, cred că acest lucru va anula anti-rusismul rezultat din propagandă. Cred ca este în interesul Rusiei să aibă în vecinătate o Românie puternica, reîntregită şi prietenoasă. Fiindcă România în mod fundamental nu este ruso-fobă.

O.R: Cum rămâne totuşi Transnistria şi spaţiul până la Bug locuit de români de existenţa cărora statul român se face că nu ştie?

C.M.: Românii au întipărită în minte harta României Mari de la 1918. În general omul simplu de pe stradă în România nu percepe Transnistria ca fiind atât de “a noastră” precum Moldova de dincoace de Nistru.

O.R: Şi totuşi, este a noastră…

C.M.: Gradul la care percepe românul simplu harta României Mari este determinant şi pentru felul cum percep politicienii. Am observat că sunt multe erori de percepţie în rândurile populaţiei şi în rândurile elitelor conducătoare, atât în România, cât şi în Republica Moldova cât şi în Rusia. Orice discuţie despre comunităţile româneşti din afara graniţelor este tratată cu o mare doza de suspiciune de vecinii noştri, din Transnistria până în nordul Greciei. În primul rând este necesar să se înţeleagă că mai mult decât comunităţile româneşti răspândite în afara României, există un foarte serios aport de sânge traco-roman la toate popoarele care ne înconjoară. O simplă privire pe o harta a haplogrupurilor din Europa ne lămureşte. Genetica nu minte. Daca vom înţelege cât suntem de înrudiţi, vom pune bazele rezolvării tuturor conflictelor etnice. Atât politicienii şi publicul român cât şi politicienii şi publicul rus trebuie să cunoască istoria zonelor de confluenţă. Trebuie trecut peste clişeele propagandistice, indiferent că au fost anti-ruseşti sau anti-româneşti.

O.R:  De ce aţi ales să publicaţi anume lucrarea lui Alexandr Dughin “Bazele geopoliticii”. Ce noutate ar putea aduce el în dezbaterile academice din România?

C.M.: Mai întâi e vorba de receptarea generală a Rusiei în România şi a României în Rusia. În România, Rusia a fost foarte slab şi aproape exclusiv negativ receptată în ultimii 20 de ani. Deşi suntem vecini şi am fi obligaţi la o cunoaştere reciproca mai bună, indiferent de poziţiile geopolitice pe care ne aflăm. Atât clasa politică românească cât şi oamenii de rând judecă Rusia în funcţie de câteva clişee destul de sărace. La fel cred că e situaţia şi în Rusia. Înainte de orice iniţiative politice majore cred ca este bine ca să existe o oglindire reciprocă a ideilor care frământă societatea românească şi cea rusă. Aşa cum receptăm dezbaterile din Occident, trebuie să fim preocupaţi şi de cele din spaţiul post-sovietic, să trecem dincolo de clişee. De la ideea asta am ajuns la ideea de a publică şi în România operele lui Dughin. Este un geopolitician şi un gânditor strălucit, tradus în toate limbile de circulaţie. Este un gânditor poate mai pătrunzător decât alţii din Occident care sunt mult mai cunoscuţi în România. Este păcat pentru cultura politică a românilor să nu fie receptat. Acesta este un argument general, dar există şi un argument mai specific: este un bun cunoscător al istoriei, culturii şi realităţilor româneşti şi este unul dintre oamenii de statură academică din Rusia care are o atitudine binevoitoare faţă de România, care depăşeşte clişeele despre noi (aşa cum la noi Rusia este judecată în funcţie de clişee, aşa şi în Rusia România este judecată destul de sumar adesea). Din câte am cunoscut până acum, domnul Dughin este favorabil reîntregirii României.

O.R: Ştiu că în mediul academic din România Dughin este destul de cunoscut, în lucrările profesorului Ilie Bădescu de exemplu, de ce până acum nu s-a reuşit publicarea unei lucrări  a domniei sale?

C.M.: Din păcate este greşită impresia că Dughin şi ideile eurasianiste sunt cunoscute în România. Sunt câţiva profesori universitari, câţiva jurnalişti şi poate câţiva generali care cunosc opera lui, dar nu a ajuns să fie cunoscut în cadrul mai larg al intelectualităţii române, al jurnaliştilor, al studenţilor  la specializări legate de istorie, ştiinţe politice etc.  Acest lucru se datorează în general unei anumite “ocultări” la care este supusă imaginea Rusiei în România şi în cazul lui Dughin, în special, această necunoaştere se datorează faptului că încă nu este publicat în limba română. Eu consider că orice iniţiativă de dialog (geo)politic trebuie precedată mai întâi de un dialog şi o cunoaştere reciprocă la nivelul intelectualităţii, la nivelul mediului academic şi universitar.

O.R: Este straniu că nici unul din părinţii eurasianismului, Lev Gumilev, nu este cunoscut în România

C.M.: Nu numai Dughin, dar nimeni din curentul de gândire eurasianist nu cred să fi fost publicat în România. Nu numai eurasianiştii, dar nici alţi geopoliticieni şi analişti ruşi nu sunt publicaţi/cunoscuţi în România.  Acelaşi lucru cred ca este valabil şi despre România în Rusia: şi la Moscova cred că ar trebui publicate operele unor ideologi, gânditori politici, istorici din România.

Numai după o cunoaştere reciprocă temeinică a frământărilor ideologice şi a istoriei, oamenii politici se pot aşeza la masa dialogului. Este greu de stabilit un dialog dacă România este receptată prin prisma propagandei sovietice interbelice iar Rusia este receptată prin prisma ocupaţiei din anii `50. Trebuie să depăşim această fază, cunoscând foarte bine istoria.

Avem trei fundamente solide pe care se poate construi o viziune nouă: primul este recunoaşterea faptului că aparţinem aceleiaşi civilizaţii ortodoxe, bizantine. Al doilea ar fi reprezentat de ameninţările actuale la adresa culturii noastre tradiţionale, venite din partea ultra-liberalismului extremist promovat astăzi de cercurile de putere din occident; aceste ameninţări se adresează în aceeaşi măsură României cât şi Rusiei, cât şi altor popoare mai înclinate spre conservatorism din lumea întreagă. Al treilea fundament pentru o viziune mai prietenoasă despre Rusia cred că stă în recunoaşterea incontestabilă a valorii culturii ruse în societatea românească. Nu greşesc spunând că în România literatura şi muzica clasică rusă sunt mai temeinic cunoscute decât în Occident; până şi cei mai convinşi rusofobi din România cunosc bine cultura rusă şi o admiră la superlativ (doar la capitolul politică şi istorie trebuie să mai insistăm). Acum, ar fi bine ca şi cultura şi politica românească să fie cât mai bine cunoscută de către românofobii din Rusia, plus istoria, plus frământările noastre ideologice. Poate ne-ar privi şi ei cu alţi ochi. Tocmai asta vreau să determin prin publicarea cărţilor lui Dughin: cunoaştere reciprocă, dialog, dezbatere.

O.R: La ce reacţii te aştepţi de la publicul românesc?

C.M.: Trebuie sa mai accentuăm un lucru dacă vorbim de reacţii: să nu pornim de la ideea că publicul din România este rusofob.  Românii cunosc bine cultura clasica rusă şi se recunosc uşor cu anumite particularităţi psihologice specifice Răsăritului, comune şi la ruşi şi la români. În asemenea condiţii, rusofobia nu poate fi considerată nicidecum un fenomen adânc înrădăcinat. Avem doar nişte probleme de dialog. Manifestăm poate un dezinteres reciproc, o lehamite peste care se poate aşeza uşor un văl de agitaţie propagandistică artificială. Românii nu sunt rusofobi.

Sunt convins că dacă s-ar fi făcut în 1990 un sondaj de opinie, majoritatea covârşitoare a românilor ar fi fost mai degrabă anti-occidentali, atunci când Ion Iliescu a fost votat de 80% dintre alegători. Ei au perceput atunci Occidentul ca pe un agresor. Românii au intuit atunci puterea dizolvantă a liberalismului promovat de Occident, totalitarismul şi intoleranţa viziunii ultra-liberale “atlantiste” şi l-au refuzat instinctiv pe principiul că “Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”… e o dezbatere mult mai veche la noi. Şi rezistenţa aceasta a fost confirmată încă odată în timpul bombardării Serbiei în 1999… Apoi a urmat doar lehamitea şi abandonul oricărei rezistenţe…

O.R: Crezi că o orientare pro-rusă ar reprezenta o opţiune mai bună pentru România?

C.M.: Cred că în primul rând Rusia trebuie să îşi asume rolul la scară mondială de garant al valorilor conservatoare, la modul la care Statele Unite îşi asumă rolul de apărător al valorilor ultra-liberale. Cred că Rusia trebuie să îşi asume şi o opoziţie ideologică, nu numai geopolitică. De fapt, dacă îşi va asuma o opoziţie geopolitică, automat va ajunge şi la opoziţia ideologică tot mai făţişă, iar poziţia ideologică de pe care se va opune atlantismului nu poate fi alta decât cea conservatoare. Abia atunci va reprezenta un factor de echilibru pe scena globală şi va atrage simpatia nu numai a românilor, dar şi a sute de milioane de americani, francezi, germani, suedezi, italieni, spanioli etc. care nu se simt reprezentaţi de valorile individualismului dizolvant, care resimt dureros ultra-liberalismul extremist, de factura stângistă, care este propagat de elitele Occidentului.

În raport cu valorile ultra-liberale (liberale mai ales în sens moral, nu neapărat economic), desigur ca majoritatea romanilor vor vedea un punct de sprijin intr-o Rusie conservatoare. Faptul ca se scot icoanele din şcoli, faptul ca minorităţile de orice fel capătă un statut de caste privilegiate, faptul ca s-au înfiinţat adevărate “poliţii ale gândirii” gen Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care pedepsesc discursul liber şi exprimarea opiniei. Faptul că se instituie legi care zdrobesc sacralitatea şi intimitatea familiei şi multe alte asemenea abuzuri ale ultra-liberalismului atlantist, cu siguranţă vor face mulţi români să privească Rusia şi calea ei de dezvoltare politică cu ochi buni. Dar cu o condiţie: Rusia să îşi asume cât mai curajos rolul de critic dur al monstruozităţilor “corectitudinii politice”, să iasă la atac ideologic, nu să stea mereu în defensivă, certată ca un şcolar fiindcă nu şi-a făcut temele de ”democraţie” ultra-liberală.

Deja la acest nivel nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, ci de a apăra pur şi simplu omul.

Interviu publicat în revista “AXA”, în septembrie 2009: http://ax.md