Occidentul şi provocările lui
Taburi primare
Occidentul şi provocările lui.
Ce înţelegem prin termenul „Occident”?
Termenul „Occident” poate fi interpretat în mod diferit. De aceea, iniţial e nevoie să precizăm ce înţelegem prin el şi cum această noţiune evoluează în istorie.
Este absolut evident că termenul „Occident” nu este unul pur geografic. Caracterul sferic al Pământului face incorectă o astfel de definiţie; ceea ce pentru un punct reprezintă Occidentul, pentru altul este Răsăritul. Însă nimeni nici nu conferă noţiunii „Occident” un astfel de sens. Deşi la o cercetare mai atentă vom descoperi aici un aspect important: conceptul „Occident” ia în mod tacit drept reper zero, de la care se iau coordonatele longitudinii, anume Europa. Şi, deloc întâmplător, potrivit convenţiilor internaţionale, meridianul zero trece prin Greenwich. În însăşi această procedură este prezent eurocentrismul.
Şi deşi multe puteri antice (Babilon, China, Israel, Japonia, Iran, Egipt etc.) se considerau drept „centru al lumii”, „imperii de mijloc”, „regate de sub cer”, „de sub soare”, în practica internaţională anume Europa a devenit centru al coordonatelor, iar într-un sens mai îngust – Europa Occidentală. Anume dinspre ea se obişnuieşte să fie desemnat vectorul în direcţia Orientului şi vectorul în direcţia Occidentului. Reiese că până şi în sens strict geografic noi vedem lumea dintr-o perspectivă eurocentristă, iar ceea ce se obişnuieşte a se numi „Occident” reprezintă concomitent centrul, „mijlocul”.
Europa şi Modernitatea
Din punct de vedere istoric, Europa a devenit acel spaţiu unde s-a produs pentru prima dată trecerea de la societatea tradiţională la societatea modernă. De altfel, o atare trecere s-a produs datorită dezvoltării unor tendinţe autohtone pentru cultura şi civilizaţia europeană. Dezvoltând într-o anume direcţie principiile care au stat la baza mitologiei greceşti şi a dreptului roman prin intermediul unei tratări specifice a învăţăturii creştine – iniţial în cheia scolasticii catolice, iar mai târziu în cea protestantă – Europa a ajuns la crearea unui model de societate unic în raport cu celelalte civilizaţii şi culturi.
Această societate pentru prima dată:
· a fost construită pe baze seculare (laice, ateiste);
· a proclamat ideea progresului social şi tehnic;
· a pus temelia viziunii ştiinţifice contemporane asupra lumii;
· a elaborat şi a introdus modelul democraţiei politice;
· a pus în capul unghiului relaţiile capitaliste (de piaţă);
· a trecut de la economia agrară la cea industrială.
Într-un cuvânt, anume Europa a devenit spaţiul lumii moderne.
Întrucât în limitele Europei zona cea mai de avangardă de dezvoltare a paradigmei Modernităţii a cuprins ţări ca Anglia, Olanda şi Franţa, care sunt situate mai spre Vest de Europa Centrală (şi cu atât mai mult, de cea de Est), noţiunile „Europa” şi „Occident” au devenit treptat sinonime: ceea ce era „european”, diferit de celelalte culturi, consta anume în trecerea de la societatea tradiţională spre cea a Modernităţii, acest fenomen producându-se în primul rând în Occidentul european.
Astfel, începând cu sec. XVII-XVIII, termenul „Occident” capătă un sens pronunţat civilizaţional, devenind un sinonim al „Modernităţii”, „modernizării”, „progresului”, al dezvoltării sociale, industriale, economice şi tehnologice. De aici încolo tot ce era atras în procesul modernizării era atribuit în mod automat Occidentului. „Modernizarea” şi „occidentalizarea” au devenit sinonime.
Ideea de „progres” ca fundamentare a politicii colonialismului şi a rasismului cultural
Faptul că „modernizarea” a fost asimilată „occidentalizării” necesită unele limpeziri, care ne vor conduce spre nişte concluzii practice extrem de importante. Este vorba despre faptul că apariţia în Europa a unei civilizaţii a Timpurilor noi, instituirea „Modernităţii”, a condus spre o poziţie culturală aparte, care a format mai întâi conştiinţa de sine a europenilor înşişi, iar ulterior şi a tuturor celor care s-au pomenit sub influenţa lor. Această poziţie se prezintă drept convingere sinceră, potrivit căreia calea de dezvoltare a culturii occidentale şi în special trecerea de la societatea tradiţională la cea contemporană nu constituie doar o particularitate pentru Europa şi pentru popoarele care o populează, ci o legitate universală a dezvoltării, obligatorie pentru toate celelalte ţări şi popoare. Europenii, „oamenii Occidentului”, au depăşit primii această etapă decisivă, iar toţi ceilalţi sunt condamnaţi în mod fatal să meargă pe aceeaşi cale, deoarece asta ar fi, chipurile, logica „obiectivă” a istoriei mondiale, anume asta reclamă „progresul”.
Aşa apare ideea că Occidentul reprezintă modelul obligatoriu al dezvoltării istorice a întregii omeniri, istoria mondială – atât în trecut, cât şi în prezent şi viitor - este concepută sub forma repetării acelor etape, pe care Occidentul le-a trecut deja sau le parcurge la ora actuală, mergând înaintea celorlalţi. Pretutindeni, unde europenii s-au confruntat cu nişte culturi „nonoccidentale”, care păstrau „societatea tradiţională” şi organizarea ei, aceştia stabileau un diagnostic univoc: „barbarie”, „sălbăticie”, „subdezvoltare” „lipsă de civilizaţie”, „rămânere în urmă”. Astfel, treptat Occidentul a devenit o idee, un criteriu normativ pentru aprecierea popoarelor şi a culturilor din întreaga lume. Şi cu cât mai departe erau acestea de Occident (în faza lui istorică nouă), cu atât erau considerate mai „neîmplinite” şi mai „inferioare”.
Rădăcinile arhaice ale exclusivismului occidental
Este interesant să analizăm originea acestei poziţii universaliste, care identifică etapele de dezvoltare a Europei cu logica obligatorie a istoriei mondiale.
Cele mai adânci şi arhaice rădăcini pot fi găsite în culturile triburilor antice. Societăţilor arhaice le este caracteristic să identifice noţiunea de „om” cu cea de „membru al tribului”, al „grupului etnic”, ceea ce conduce uneori la negarea statutului de „om” pentru membrii altor triburi sau la atribuirea celei mai de jos trepte ierarhice. Prizonierii din alte triburi sau popoarele cotropite deveneau, în baza acestei logici, clasa de sclavi, ei fiind scoşi în afara societăţii umane, lipsiţi de orice drepturi şi privilegii. Acest model – membrii tribului = oameni, străinii = neoameni – stă la baza instituţiilor sociale, juridice şi politice ale trecutului, fenomen studiat minuţios de Hegel (şi, în particular, de hegelianul Kojève), care a examinat perechea Stăpân-Rob. Stăpânul era totul, Robul – nimic. Stăpânului îi aparţinea statutul de om în calitate de privilegiu. Robul era egalat - chiar şi sub aspect juridic – cu animalele şi obiectele de producţie.
Acest model de dominare s-a dovedit a fi mult mai durabil decât s-ar fi putut crede şi a trecut într-o formă modificată în Epoca modernă. Astfel a apărut complexul de idei care combina în mod paradoxal democraţia şi libertatea în interiorul societăţilor occidentale cu principiile rasiale dure şi colonialismul cinic în raport cu alte popoare, „mai puţin dezvoltate”.
Este elocvent faptul că instituţia sclaviei, pe baze rasiale, renaşte în societăţile occidentale după o întrerupere de mai bine de o mie de ani, în primul rând în SUA, dar şi în ţările Americii Latine, anume în Epoca nouă, în perioada răspândirii ideilor democratice şi liberale. Iar teoria „progresului” serveşte, oricât ar părea de straniu, drept fundamentare a unei exploatări inumane din partea europenilor şi americanilor albi a autohtonilor – indienii şi sclavii africani.
Se creează impresia că, pe măsura devenirii civilizaţiei Epocii noi în Europa, modelul Stăpân-Rob se extinde din Europa asupra întregii lumi sub forma politicii coloniale.
Imperiul şi influenţa lui asupra Occidentului contemporan
O altă sursă importantă a acestui fenomen a fost ideea Imperiului, pe care europenii au respins-o în forma ei vădită la începutul Epocii noi, dar care a pătruns în inconştientul omului occidental. Imperiul – atât cel Roman, cât şi, mai târziu, cel creştin (Bizanţul - la Răsărit şi Sfântul imperiu roman al naţiunilor germane - la Apus ) – era conceput ca universal, în interiorul căruia trăiesc oameni (cetăţeni), iar în afara lui – „non-oameni”, „barbari”, „eretici”, „necredincioşi” sau chiar fiinţe fantastice: canibali, monştri, vampiri, „gogi şi magogi” etc. Aici divizarea tribală în ai săi (oameni) şi străini (nonoameni) este ridicată la un nivel mult mai înalt şi mai abstract, cel al cetăţenilor imperiului (participanţii Universului) şi al necetăţenilor (locuitorii periferiei globale)1.
Acest stadiu de totalizare a faptului cine este considerat şi cine nu este considerat om poate fi privit cu certitudine ca o etapă de tranziţie de la arhaic la Occidentul contemporan. Respingând la modul formal Imperiul cu tot cu temeliile lui religioase, Europa contemporană a păstrat în întregime imperialismul, doar că l-a transferat la nivelul valorilor şi al intereselor. De aici încolo progresul şi dezvoltarea tehnică erau văzute ca misiune europeană, în numele căreia se şi desfăşura strategia colonială planetară.
Astfel, Epoca nouă, care a repudiat la nivel formal societatea tradiţională, a transferat un şir de principii de bază tocmai de la acea societate tradiţională (împărţirea arhaică în perechea om-neom în funcţie de apartenenţa etnică, modelul Rob-Stăpân, identificarea imperialistă a propriei civilizaţii cu Universul, iar a tuturor celorlalţi – cu sălbaticii etc.) în noile condiţii de viaţă. Occidentul ca idee şi ca strategie planetară a devenit proiectul ambiţios al unei noi versiuni a dominaţiei mondiale, ridicată de această dată la treapta de „iluminare”, „dezvoltare” şi „progres” al întregii omeniri. Este vorba de un soi de „imperialism umanist”.
Este important că teza despre progres nu era doar o acoperire a unor interese egoiste, rapace ale oamenilor din Occident în expansiunea lor colonială. Credinţa în universalismul valorilor occidentale şi în logica dezvoltării istorice era destul de sinceră. În cazul respectiv, interesele şi valorile coincideau. Anume asta le şi dădea puteri primilor exploratori, navigatorilor, voiajorilor şi antreprenorilor Occidentului să exploreze planeta; ei nu doar căutau pradă, ci le aduceau „sălbaticilor” lumina civilizaţiei.
Toate acestea – jefuirea nemiloasă, exploatarea cinică şi noul val al sclavagismului, laolaltă cu modernizarea şi dezvoltarea tehnologică a teritoriilor coloniale – au stat la baza Occidentului ca idee şi ca practică mondială.
Modernizarea: endogenăşi exogenă
Aici trebuie să facem o observaţie importantă. Începând cu sec. XVI a pornit să se desfăşoare un proces de modernizare planetară, lansat de pe teritoriul Europei Occidentale. El coincide în totalitate cu colonizarea de către Occident a unor noi pământuri, unde, de regulă, trăiesc popoare care îşi păstrează organizarea tradiţională a societăţii. Însă treptat modernizarea îi atinge pe toţi: şi pe cei din Occident, şi pe cei din afara lui. Într-un fel sau altul, toată lumea se modernizează. Însă esenţa acestui proces rămâne a fi diferită în diverse cazuri.
În Occident, în primul rând în Anglia, Franţa, Olanda şi, în special, în SUA, ţară construită ca un experiment de laborator al Epocii noi pe un pământ zis „pustiu”, „pe o foaie curată”, modernizarea se distinge prin caracterul ei endogen. Ea se ridică din dezvoltarea consecutivă a proceselor de ordin cultural, social, religios şi politic, care stăteau la baza societăţii europene. Însă procesul respectiv nu decurge peste tot concomitent şi cu aceeaşi intensitate; aici rămân în urmă în mod evident popoare cum sunt germanii, spaniolii şi italienii, la care modernizarea se derulează într-un ritm întrucâtva mai încetinit decât la vecinii lor din Europa Occidentală. Însă dincolo de orice, Epoca nouă soseşte pentru popoarele europene conform graficului lor intern şi în conformitate cu logica firească a dezvoltării lor. Modernizarea ţărilor şi a popoarelor Occidentului are loc în baza unor legităţi interne. Desfăşurându-se ca urmare a unor premise obiective şi corespunzând voinţei şi dispoziţiei majorităţii populaţiei europene, ea este una endogenă, adică are cauze interne.
Lucrurile se prezintă cu totul diferit în cazul acelor ţări şi popoare care sunt atrase în procesul modernizării fără voia lor, ele devenind victime ale colonizării sau fiind constrânse să se opună expansiunii europene. Evident, subjugându-şi ţări şi popoare sau expediind în SUA sclavii negri, oamenii Occidentului contribuie la modernizare. Odată cu instalarea administraţiei coloniale, ei instaurează noi forme de organizare, norme, precum şi tehnică, logistica necesară proceselor economice, obiceiuri, instituţii, structuri social-politice, cadru juridic. Sclavii negri, în special după victoria aboliţioniştilor nordici, devin membri ai unei societăţi mult mai dezvoltate (deşi rămân oameni de categoria a doua) decât triburile arhaice din Africa, de unde au fost aduşi de către comercianţii de sclavi. Faptul modernizării coloniilor şi a popoarelor subjugate nu poate fi negat. Occidentul şi în acest caz se dovedeşte a fi motorul modernizării. Însă aceasta este una cu totul specifică. Ea poate fi numită exogenă, adică produsă din exterior, impusă, importată.
Popoarele şi culturile nonoccidentale se află în condiţiile societăţii tradiţionale, care se dezvoltă în conformitate cu propriile cicluri şi cu propria logică interioară. Şi în cazul acestora au loc perioade de avânt şi de declin, reforme religioase şi răzmeriţe interne, catastrofe economice şi descoperiri tehnice. Însă aceste ritmuri corespund altor modele de dezvoltare, nonoccidentale, urmează o altă logică, sunt orientate spre alte scopuri şi rezolvă alte probleme.
Modernizarea exogenă nu decurge din necesităţile interne şi dezvoltarea firească a societăţii tradiţionale (în asta constă trăsătura ei de bază); dacă ar fi fost lăsată fără imixtiuni externe, acest tip de societăţi, cel mai probabil, nu ar fi ajuns niciodată la acele structuri şi modele care s-au constituit în Occident. Altfel zis, o astfel de modernizare este una forţată şi impusă din exterior.
Prin urmare, şirul sinonimic modernizare = occidentalizare poate fi continuat: este şi colonizare (introducerea unei guvernări externe). Majoritatea copleşitoare a omenirii, cu excepţia europenilor şi a urmaşilor direcţi ai colonizatorilor Americii, a fost supusă anume unei asemenea modernizări: forţate, impuse, venite din exterior. Aceasta s-a resimţit în traumatismul şi în contradicţii interne în majoritatea societăţilor contemporane din Asia, Orient, Lumea a Treia. Este vorba de o Modernitate dureroasă, de un Occident caricatural.
Din cartea lui Aleksandr Dughin „A Patra Teorie Politică”, în traducerea lui Iurie Roşca
___________________
1 Încă în sec. XVII autorii europeni şi americani (în particular, iezuiţii) se întrebau dacă indienii, populaţia băştinaşă a Americii, aparţin neamului omenesc sau sunt o varietate a animalelor.
Două tipuri de societate supuse modernizării exogene
La ora actuală, în toate societăţile care au fost supuse unei modernizări exogene, pot fi evidenţiate două grupuri mari:
· cele care şi-au păstrat independenţa politico-economică (sau şi-au dobândit-o pe parcursul luptei anticoloniale);
· cele care şi-au pierdut-o.
Dacă e să examinăm cel de-al doilea caz, vom vedea că este vorba de o colonie pură, care şi-a pierdut în totalitate independenţa şi care aparţine valorilor Epocii noi nu mai mult decât indienii din rezervaţiile nord-americane. Astfel de societăţi pot fi arhaice (cum sunt unele triburi africane, sud-americane sau cele din zona Pacificului), dar se intersectează parţial cu structurile dezvoltate tehnologic şi destul de modernizate, desfăşurate în acele spaţii de către colonizatori. Aici, între autohtoni şi modernizatori, practic, lipseşte orice intersectare de sens: statutul societăţilor locale se deosebeşte foarte puţin de cel al vieţuitoarelor din menajerie sau, în cel mai bun caz, din zona de rezervaţie, populată de specii pe cale de dispariţie (introduse în „Cartea roşie” a naturii). Într-o asemenea situaţie, modernizarea nu ţine de populaţia locală, care continuă să n-o observe, confruntându-se doar cu limitări de ordin tehnic, sub forma sârmei ghimpate sau a cuştilor cu gratii din oţel.
Atunci când avem de a face cu o societate care a parcurs în mod forţat o anume cale pe linia occidentalizării şi a modernizării exogene, dar a recurs la asta ca reacţie la ameninţarea colonizării din partea Europei (Occidentului) şi a reuşit să-şi păstreze independenţa, procesul modernizării (= occidentalizării) capătă un caracter mult mai complex. Am putea numi acest fenomen modernizare de apărare.
Aici în centrul atenţiei se află echilibrul între valorile caracteristice societăţii tradiţionale, ce urmează a fi păstrate pentru menţinerea identităţii, şi acele modele şi sisteme împrumutate care trebuie importate din Occident în scopul creării unor premise şi condiţii pentru o modernizare parţială (de apărare). În acelaşi timp, în astfel de societăţi se păstrează calitatea de subiect, ce determină propriile interese, ceea ce predetermină acuitatea rezistenţei în faţa iniţiativelor colonizatoare ale Occidentului.
Se conturează următorul tablou: pentru a-şi apăra propriile interese în faţa ofensivei Occidentului, ţara (societatea) este nevoită să împrumute anumite valori din Occident, dar să le coreleze cu propriile valori. Acest fenomen a fost numit de către S. Huntington „modernizare fără occidentalizare”.
De altfel, o astfel de noţiune comportă o anume contradicţie: întrucât modernizarea şi occidentalizarea sunt, în esenţă, sinonime (Occident = Modernitate), este imposibil să fie promovată modernizarea prin detaşarea de Occident şi de copierea valorilor lui; în societăţile tradiţionale care nu se află în arealul culturii europene, premise pentru modernizare, pur şi simplu, nu există. Iată de ce este vorba nu despre o renunţare totală la occidentalizare, ci despre un astfel de echilibru între valorile autohtone şi cele împrumutate din Occident, care să corespundă necesităţii de păstrare a identităţii (a diferenţelor esenţiale în raport cu Occidentul) şi dezvoltării unor tehnologii de apărare, capabile să concureze cu Occidentul în domeniile vitale (ceea ce nu poate fi realizat fără o conectare intensă la contextul „occidental”). Prin urmare, o astfel de varietate a modernizării exogene se bazează pe existenţa unor interese independente (radical diferite de intenţiile colonizatorilor din Occident), precum şi pe îmbinarea propriilor valori cu cele împrumutate în mod pragmatic din Occident, (Am putea spune că este vorba de o „modernizare + occidentalizare parţială”.)
Din categoria ţărilor supuse modernizării exogene fac parte ţări precum Rusia (pe parcursul întregii perioade a Epocii noi, ceea ce reprezintă un caz aproape singular), precum şi China, India, Brazilia, Japonia de azi, unele ţări islamice, ţările din regiunea Oceanului Pacific (intrate în acest proces mult mai târziu, în ultimul secol). Cu excepţia Rusiei, toate celelalte ţări care merg pe această cale au fost în anumite perioade colonii ale Occidentului şi au dobândit independenţa relativ recent sau au suferit înfrângere într-un conflict militar şi au fost ocupate (ca în cazul Japoniei).
În toate cazurile, acest tip de modernizare exogenă pune pe prim-plan chestiunea echilibrului între propriile valori şi cele împrumutate, adică problema proporţiilor şi a calităţii elementelor, ce ţin de două forme cultural-istorice şi civilizaţionale: caracteristicile conservatoare locale ale societăţii tradiţionale şi aşa-numitele modele „universale” şi „progresiste” ale civilizaţiei occidentale.
Esenţa relaţiilor între Rusia şi Occident constă anume în această proporţie.
Vom reveni la aceste relaţii ceva mai târziu, iar acum vom face câteva observaţii de ordin geopolitic.
Concepţiile „Vest” şi „Est” în condiţiile păcii de la Ialta
Acum vom examina aspectele geopolitice ale problemei discutate şi transformările noţiunii „Occident” legate de ele în sec. XX.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, această noţiune începe să fie utilizată cu sens geopolitic cu referire la totalitatea ţărilor dezvoltate, care au pornit pe calea dezvoltării capitaliste. Este vorba despre încă o corectare a acestei noţiuni. Un astfel de „Occident” este de fapt identic capitalismului şi ideologiei liberal-democrate. Ţările care au avansat mai mult decât altele pe această cale erau considerate drept „Occident” în cadrul construcţiei lumii bipolare, apărute ca urmare a păcii de la Ialta (după locul unde s-a ţinut reuniunea şefilor de stat din coaliţia antihitleristă – Stalin, Roosevelt şi Churchill –, care a predeterminat harta lumii în a doua parte a sec. XX).
De această dată, conceptul „Occident” se deosebeşte parţial de cel examinat mai sus. În primul rând, în accepţie ideologică largă, regimurile comuniste, şi, întâi de toate, URSS, care au împrumutat teoriile „vest-europene” ale socialismului şi comunismului (construite în baza observaţiilor asupra istoriei dezvoltării politice şi economice anume ale societăţilor occidentale, cu respectiva credinţă în progres şi în universalitatea acestor legităţi pentru întreaga omenire), aparţineau „Occidentului”. Însă, în acelaşi timp, marxismul a devenit modelul preferat de înfăptuire a modernizării societăţilor tradiţionale, model care a putut să conjuge respectarea propriilor interese geopolitice, păstrarea parţială a valorilor tradiţionale locale cu împrumutarea unui puternic aparat de idei, structuri, instituţii şi teorii modernizate şi propriu-zis occidentale. Astfel, marxismul – cel sovietic, chinez (maoismul), vietnamez, nord-coreean etc. – urmează a fi examinat în calitate de versiune a modernizării exogene, despre care am vorbit mai sus. De menţionat că sub aspectul concurenţei tehnologice şi ideologice, acest proiect s-a dovedit a fi relativ reuşit.
Deşi marxismul pretindea în mod dogmatic precum că va lua locul capitalismului atunci când acesta va atinge stadiul critic al devenirii sale, în practică totul a fost altfel: partidele comuniste au învins în acele societăţi unde capitalismul era în stare embrionară, iar societatea tradiţională (în primul rând cea agrară) predomina atât sub aspect economic, cât şi cultural. Altfel zis, marxismul realizat în practică, victorios, s-a constituit în dezminţirea teoriilor fondatorului său ideologic şi, dimpotrivă, istoria societăţilor capitaliste demonstrează că predicţiile lui Marx despre inevitabilitatea revoluţiilor anume în acestea au fost dezminţite de timp. Marx insista asupra faptului că în Rusia (şi în alte ţări în care predomina „modul asiatic de producţie”) nu poate să se întâmple o revoluţie proletară, însă ea s-a produs anume aici, iar în societăţile cu un capitalism dezvoltat aşa ceva nu s-a întâmplat.
De aici reiese o singură concluzie: în regimurile comuniste marxismul nu a fost ceea ce pretindea că ar fi, ci doar un model de modernizare exogenă, în care valorile occidentale erau acceptate doar parţial şi se conjugau de o manieră ascunsă cu curentele religioase escatologice şi mesianice. În ansamblu, această procedură specifică modernizării – alter-modernizare pe calea socialistă (totalitară), iar nu pe cea capitalistă (democratică) – servea pentru apărarea intereselor geopolitice şi strategice ale unor state independente, care tindeau să respingă atacurile coloniale ale Europei şi (mai târziu) Americii.
Blocul strategic format în jurul URSS (avangarda acestei alter-modernizări) după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost numit „Est”. Deşi era vorba, de fapt, de o variantă a modernizării exogene, la nivel formal sistemul de valori marxist se întemeia pe paradigma Epocii noi în aceeaşi măsură ca şi societăţile capitaliste. În politologia perioadei „Ialta”, uneori în loc de formula „Est” („Estul comunist”, „blocul de Est”) era utilizată expresia „Lumea a Doua”, care cuprinde mult mai exact ţările ce au realizat o industrializare accelerată, însoţită de o modernizare parţială şi destul de specifică (de natură comunistă) şi – cel mai important! – au reuşit să-şi păstreze independenţa geopolitică, evitând (sau eliberându-se de) colonizarea directă.
În acest caz, noţiunea „Lumea a Treia” capătă sens.
„Lumea Întâia”, adică, în conformitate cu terminologia perioadei postbelice, „Occidentul” propriu-zis se constituie din ţările cu o modernizare endogenă (Europa, America), precum şi din singurul caz de modernizare exogenă, însă extrem de reuşită, în cazul Japoniei ocupate, care a reuşit să mobilizeze energia interioară a unei naţiuni cucerite spre un salt economic gigantic în baza standardelor occidentale. Dar, concomitent, Japonia şi-a pierdut independenţa geopolitică şi a devenit sub aspect strategic o colonie obedientă şi înfrântă a SUA.
„Lumea a Doua” era formată din ţările care ţineau de modernizarea exogenă, ce au ştiut să folosească metodele totalitar-socialiste de modernizare cu împrumutarea parţială şi relativ reuşită a tehnologiilor occidentale, păstrându-şi independenţa faţă de Occidentul capitalist. Aceasta era numită, în înţelesul Păcii de la Ialta, „Est”.
Şi, în sfârşit, „Lumea a Treia” reunea ţările cu o modernizare exogenă, a căror dezvoltare a rămas atât în urma „Primei”, cât şi a celei de-a „Doua” lumi, care nu dispuneau de o suveranitate deplină, păstrau modul de organizare al societăţii tradiţionale şi s-au văzut nevoite să depindă fie de „Occident”, fie de „Est”, reprezentând nişte colonii semidependente ale uneia dintre cele nouă „lumi”.
Aşadar, dacă limităm cercetarea noastră la condiţiile „războiului rece” (lumii bipolare), atunci noţiunea de „Occident” va apărea ca sinonim al lagărului capitalist, al „Lumii Întâi”, care include cele mai dezvoltate şi bogate ţări ale Americii de Nord, Europei şi Japonia.
Drept stat-major al integrării „Lumii Întâi”, a „Occidentului” în acest sens concret, a servit Comisia Trilaterală (Trilateral Commission), creată în baza Consiliului pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations) şi adunată din reprezentanţii elitei SUA, Europei şi Japoniei. Astfel, începând cu anul 1960, un anume segment al intelectualilor, bancherilor, politicienilor, savanţilor „Occidentului” şi-a asumat răspunderea istorică pentru procesele de globalizare şi de creare a unui „guvern mondial” în baza victoriei finale a „Occidentului” asupra restului lumii – în sens geopolitic, valoric, economic şi ideologic.
În anii nouăzeci, „Occidentul” devine global
Conceptul de „Occident” a mai suferit o transformare în anii nouăzeci ai secolului trecut, atunci când s-a prăbuşit arhitectura lumii bipolare (Ialta). De aici încolo, modelul liberal-capitalist a devenit principalul şi singurul, comunismul ca proiect al alter-modernizării a ajuns la faliment, nereuşind să reziste concurenţei, iar forţa politico-militară şi economică a SUA a depăşit în mod indiscutabil poziţiile tuturor celorlalte ţări. Capitularea unilaterală a URSS şi a blocului de la Varşovia în „războiul rece”, însoţită în paralel de autodizolvare, a deschis calea globalizării şi a edificării lumii unipolare1. Filozoful american neoconservator Francis Fukuyama a început a vorbi despre „sfârşitul istoriei”, despre „înlocuirea politicii cu economia” şi „transformarea planetei într-o piaţă unică şi uniformă”2.
Asta însemna că noţiunea de „Occident” s-a transformat în una globală şi unică, întrucât de acum încolo nimic nu mai contesta nu doar însăşi ideea modernizării, ci şi proiectul ei liberal-capitalist cel mai ortodox, cel mai „occidental” din punct de vedere istoric. O victorie atât de reuşită şi impunătoare a „Occidentului” asupra „Estului”, adică a „Lumii Întâi” asupra celei de-a „Doua”, de fapt, a lichidat alternativele modernizării, transformând-o în singurul şi indiscutabilul conţinut al istoriei mondiale. Cel care dorea să rămână conectat la „contemporaneitate” urma să recunoască supremaţia indiscutabilă a „Occidentului”, să-i exprime loialitatea şi, în acelaşi timp, să renunţe odată şi pentru totdeauna la orice interese proprii, câtuşi de puţin diferite sau – cu atât mai mult – contrare intereselor SUA (sau, mai larg, al ţărilor blocului NATO) în calitatea lor de port-drapel al lumii unipolare.
De aici încolo problema era pusă doar în acest fel: în ce segment anume al „Occidentului” global se va integra o ţară sau alta? Dacă modernizarea şi, respectiv, occidentalizarea au fost realizate cu succes, atunci apărea şansa de integrare în „miliardul de aur” sau în zona „Nordului bogat”. Iar dacă din anumite cauze aşa ceva nu s-a putut realiza, rămânea doar integrarea în centura periferiei mondiale, în zona „Sudului sărac”. Concomitent, diviziunea muncii la scară planetară presupunea promisiunea de modernizare şi pentru „Sudul sărac”, însă, de această dată, după scenariul colonial, când sclavia politică era înlocuită cu cea economică, iar importul standardelor culturale occidentale dezrădăcina în mod metodic valorile autohtone (astfel, locuitorii Coreii de Sud, care a primit un impuls puternic de modernizare exogenă de tip colonial, alături de o creştere economică dinamică, s-a confruntat cu o răspândire cvasitotală a protestantismului în mijlocul unei societăţi tradiţional şamaniste, budiste şi confucianiste). Includerea tuturor ţărilor în Occidentul global nu garanta nimic, dar oferea o şansă.
Reformele s-au derulat pe acelaşi făgaş şi în Rusia, apărută ca o formaţiune statală nouă după dezmembrarea URSS, care moştenise, la rândul său, geopolitica Imperiului rus. Rusia a încercat şi ea să se integreze în Occidentul global, contând pe un loc în „Nordul bogat” şi sperând să se alăture modernizării în versiunea ei magistrală (capitalistă), nu în cea deviată (socialistă). În acelaşi timp, Rusiei i se propunea, ca de altfel şi celorlalte ţări, să renunţe iniţial la pretenţiile ei globale, iar apoi şi la cele locale, mulţumindu-se cu rolul de satelit strategic al SUA, printre popoarele şi mai puţin modernizate, fără niciun fel de privilegii deosebite. De fapt, în ţară era introdusă o guvernare externă.
Respectiv, la putere se afla elita colonială – reformatorii prooccidentali şi oligarhii, care se autoidentificau drept manageri aflaţi în slujba corporaţiei globale, transnaţionale, cu cartierul general situat de cealaltă parte a Atlanticului.
Din cartea lui Aleksandr Dughin „A Patra Teorie Politică”, în traducerea lui Iurie Roşca
_______________
1 Дугин А. Геополитика постмодерна. СПб.: Амфора, 2007.
2 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004. (Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Buc., ed. Paideia, 2008)
http://www.flux.md/editii/201347/articole/15580/
Occidentul şi provocările lui
Ediţia de Vineri Nr.201347 din 20 decembrie 2013
(Continuare)
Globalizarea
La începutul anilor nouăzeci ai secolului XX, atunci când „sfârşitul istoriei” părea nu doar aproape, ci şi, de fapt, realizat, noţiunea „Occident” practic a coincis cu noţiunea „lume”, ceea ce s-a şi confirmat prin termenul „globalizare”.
Globalizarea reprezintă ultimul punct în realizarea practică a pretenţiilor iniţiale ale „Occidentului” la universalitatea experienţei sale istorice şi a sistemului său de valori.
Pătrunzând în diverse societăţi şi culturi, conjugând proiectele umanitare cu metodele coloniale de satisfacere a propriilor interese (în primul rând, în domeniul resurselor naturale), procesul globalizării transforma „Occidentul” într-o noţiune globală. Lumea se îndrepta vertiginos spre un model unipolar, în care centrul dezvoltat (cu nucleul său – SUA, comunitatea transatlantică) avea de a face cu periferia subdezvoltată1.
Ca rezultat s-a creat un model, descris în textul clasic al lui S. Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor”: „Occidentul şi toţi ceilalţi”. Însă modelul globalizării nu-i trata pe „toţi ceilalţi” ca pe ceva diferit în raport cu „Occidentul”; şi în acest caz este vorba la fel despre „Occident”, doar că unul neîmplinit, imperfect, un soi de „pre-Occident”.
Şi aici, de această dată în condiţii istorice noi şi printr-un şir de transformări şi modificări de sens, ne confruntăm din nou cu acel rasism cultural şi cu „mesianismul” secular de factură liberal-democrată, pe care l-am descoperit la originile epocii Modernităţii şi în definirea iniţială a noţiunii „Occident”.
Postmodernitatea şi „Occidentul”
În anii nouăzeci se derula încă un proces interesant, care ţine de conţinutul noţiunii „modernizare”. Modernizarea, care se realiza cu viteze diferite şi cu un nivel calitativ diferit, într-un fel sau altul, de la începutul Epocii noi în întreaga lume, în Europa occidentală s-a apropiat către finele sec. XX de sfârşitul său logic. Era şi firesc să se întâmple aşa ceva anume în Occident: cine a început mai devreme şi din motive naturale modernizarea societăţii tradiţionale, acela a şi ajuns primul la finiş. Iată de ce, depăşind atât inerţia rezistenţei structurilor conservatoare, cât şi concurenţa din partea alter-modernizării socialiste (la o anume etapă, destul de eficientă), Modernitatea în forma ei liberal-capitalistă şi-a încheiat realizarea propriului program către perioadă indicată: rezistenţa directă a ideologiilor de alternativă a fost înfrântă, iar depăşirea rezistenţei pasive din partea periferiei mondiale devenea o chestiune de ordin tehnic. Iar acolo unde aceasta se mai păstra, ea putea fi asemuită unei ”reacţii inerţiale a mediului obiectiv”, nu unei strategii concurenţiale. Lupta împotriva societăţii tradiţionale şi împotriva tentativelor ei de a apărea în alte straie (alter-modernizare, socialism) s-a încheiat cu victoria liberalismului. Modernizarea a atins în Occident limita sa internă, ajungând până în adâncurile culturii occidentale.
Această stare de epuizare definitivă a agendei proceselor de modernizare a dat naştere în Occident unui fenomen cu totul specific – Postmodernitatea.
Esenţa Postmodernităţii constă în faptul că încheierea procesului de modernizare a societăţii tradiţionale transferă oamenii Occidentului în condiţii totalmente noi. Situaţia e similară cu o mişcare îndelungată spre un scop stabilit. Oamenii, care se află în trenul ce se deplasează către o staţie extrem de îndepărtată, într-atât s-au obişnuit cu mişcarea, care nu încetează timp de câteva generaţii, încât nici nu-şi pot imagina viaţa altfel. Ei percep existenţa ca pe o dezvoltare, ce ţinteşte un punct de reper îndepărtat, pe care îl au cu toţii în memorie, spre care tind, dar care rămâne mereu încă foarte îndepărtat. Şi iată că trenul soseşte la staţia finală. Apare peronul, gara… Scopul e atins, sarcinile trasate sunt realizate… Însă oamenii într-atât s-au obişnuit să se mişte mereu, încât nu-şi pot reveni din şocul ciocnirii cu visul împlinit. Atunci când scopul e atins, nu mai ai către ce să tinzi, nu mai ai încotro să te deplasezi, nu ai spre ce să te mişti. Progresul şi-a atins limitele. Anume acesta este ”sfârşitul istoriei” sau ”postistoria” (A. Helen, Gianni Vattimo, Jean Baudrillard).
Am putea descrie destul de reuşit cu ajutorul acestei metafore starea Postmodernităţii. Aici sunt şi sentimentul succesului, şi cel al decepţiei. În orice caz, nu mai e vorba de Modernitate, de Iluminism, de Epoca nouă. O fracţiune critică a filozofilor Postmodernităţii a supus deriziunii diverse etape ale mişcării către acest scop, s-a apucat să ironizeze pe seama acelor iluzii şi speranţe pe care le nutreau cei care au început mişcarea, fără a bănui cum va arăta atingerea scopului stabilit. Alţii, dimpotrivă, propuneau să se renunţe la spiritul critic, urmând ca ”minunata lume nouă” să fie acceptată aşa cum e, fără a se mai intra în detalii şi îndoieli.
În orice caz, fiind apreciată cu semnul „minus” sau cu semnul „plus”, Postmodernitatea reprezenta o stare finală. Credinţa în progres şi-a făcut treaba şi i-a cedat locul unei temporalităţi ludice (jucăuşe)2. Realitatea, care a împins la o parte ceva mai devreme mitul, religia, sacrul, s-a transformat ea însăşi în virtualitate. Omul, care l-a detronat pe Dumnezeu încă în zorii Timpurilor noi, de acum încolo e gata el însuşi să cedeze locul regal speciilor postumane: cyborgilor, mutanţilor, clonelor, produselor „tehnicii dezlănţuite” din plin3 (O. Spengler).
Post-Occidentul
În epoca globalizării, Occidentul nu doar devine el însuşi global şi omniprezent (ceea ce se exprimă prin uniformitatea modelor mondiale, răspândirea totală a tehnologiilor computerizate şi informaţionale, instaurarea pretutindeni a economiei de piaţă şi a sistemelor politice şi de drept de factură liberal-democrată), ci se transformă calitativ din Modernitate în Postmodernitate în chiar propriul nucleu, în mijlocul lumii unipolare, a „Nordului bogat”.
Şi de acum încolo apelul la acest Occidentnuclear, la un Occident în manifestarea lui supremă, poate pentru prima oară în istorie nu implică modernizarea (de orice fel, exogenă sau endogenă), deoarece deja însuşi Occidentul nu mai e sinonimul Modernităţii, ci al Postmodernităţii. Iar Postmodernitatea (cu ironia ei, cu tehnologismul ei pur, cu reciclarea vechiului, cu pierderea credinţei în progres) nu mai oferă periferiei sale nici măcar o perspectivă îndepărtată de dezvoltare. „Sfârşitul istoriei”, care deja a sosit, pune cu totul alte probleme, de o gravitate şi semnificaţie fără precedent, în faţa cărora dorinţa „Occidentului” de a ridica la nivelul său „Sudul sărac” arată ca o sarcină absolut gratuită, inutilă şi lipsită de sens; cu siguranţă, răspunsurile la noile probleme ale epocii postmoderne nu se află acolo.
Iată de ce aceia care apelează din inerţie la Occident în căutarea modernizării în noile condiţii, sunt condamnaţi la o decepţie colosală: parcurgând până la capăt întreaga cale a modernizării, Occidentul nici nu mai are vreun stimulent să se deplaseze în această direcţie, nici să-i antreneze pe alţii în mişcarea după el. Occidentul a trecut la o fază calitativ nouă. Acesta nu mai e Occidentul, ci post-Occidentul, unul diferit, un Occident al epocii Postmodernităţii, natura căruia a suferit transformări profunde.
Din punct de vedere tehnic şi tehnologic, el domină complet, iar procesele globalizării se desfăşoară din plin, însă de această dată nu mai e vorba de o mişcare înainte, ci de una în cerc, în jurul unui centru din ce în ce mai problematic. Procedeul preferat al arhitecturii Postmodernităţii îl reprezintă construcţii în care sunt amestecate în mod ciudat stiluri şi epoci, iar în locul punctului central al ansamblului arhitectural se deschide o gaură. Este vorba despre un centru absent, un pol al cercului ce reprezintă căderea în neant.
La fel e şi structura de conţinut a lumii unipolare. În centrul Occidentului global – în SUA şi în ţările Alianţei transatlantice – se deschide hăul găurii negre a Postmodernităţii.
Fisura dintre teoria şi practica globalismului
Ultima metamorfoză a Occidentului în trecerea lui la Postmodernitate, pe care am descris-o mai sus, este totuşi o construcţie pur teoretică. Un asemenea tablou se formase către începutul anilor nouăzeci ai secolului XX, şi anume astfel concepeau logica istoriei mondiale gânditorii care se mai păstrase în Occident, înainte de a ceda definitiv locul postumanităţii (e posibil, maşinilor înzestrate cu raţiune). Însă între această construcţie teoretică şi realizarea ei se păstra o anumită fisură. Meditaţiile asupra naturii şi structurii unui asemenea Occident şi unei astfel de Postmodernitate le provocau sentimente de groază şi disperare chiar şi apologeţilor săi ardenţi. Astfel, la un moment dat, Francis Fukuyama s-a distanţat de acea imagine idilică pe care el însuşi o creionase la începutul anilor nouăzeci, propunând să se tragă frâna, Occidentul urmând să se reţină în starea în care se afla până a ajunge la staţia terminus4. Criticii lui Fukuyama, inclusiv S. Huntigton, în general exagerau calitatea şi volumul acelor obstacole, pe care urmează să le depăşească Occidentul pentru a deveni unul cu adevărat global. Cei care aveau puncte de vedere diferite au prins a se agăţa de rămăşiţele Modernităţii: cu statele naţionale, cu credinţa în progres, cu spiritul moralizator, cu aerele de mentor şi cu fobiile lui, cu care toată lumea se obişnuiseră demult. Atunci s-a luat decizia ca mişcarea spre scopul stabilit să fie extinsă sau, cel puţin, să se simuleze legănarea vagoanelor şi ticăitul roţilor pe şenile.
Occidentul se află la ora actuală anume în acea fisură: între ceea ce ar trebui să devină la modul teoretic în epoca globalismului, a depăşirii practic tuturor obstacolelor, şi a victoriei asupra tuturor alternativelor, şi ceea ce nu doreşte nici în ruptul capului să recunoască în calitate de nouă arhitectură globală a Postmodernităţii – cu o gaură în loc de centru. Însă în această fisură – extrem de mică, ce se reduce mereu – se întâmplă nişte procese destul de importante, care schimbă în permanenţă tabloul general al lumii.
Toate acestea influenţează puternic Rusia.
SUA şi Uniunea Europeană: două poluri ale lumii occidentale la începutul sec. XXI
Oscilaţiile Occidentului în fisura apărută între Modernitatea încheiată şi Postmodernitatea începută se manifestă şi sub aspect geopolitic.
Astfel, dispariţia concurentului global în persoana URSS (proiectul alter-modernizării) a pus sub semnul întrebării civilizaţia transatlantică. Absenţa duşmanului în Est transforma legătura SUA şi Europei în cadrul ”Occidentului nuclear” în una mai puţin evidentă şi naturală. A început să se manifeste disocierea Occidentului transatlantic în SUA şi Uniunea Europeană.
Pe parcursul sec. XX, centrul Occidentului se deplasa treptat dincolo de Atlantic, în SUA. Iar după cel de-al Doilea Război Mondial anume SUA şi-au asumat misiunea de avangardăa Occidentului. Ele au devenit o supraputere, care garanta prin forţa sa securitatea militară strategică şi prosperitatea economică a ţărilor europene.
După dezintegrarea URSS, rolul de centru al Occidentului, exercitat de SUA, s-a consolidat şi mai mult. Asta a coincis cu integrarea europeană şi crearea în Europa a unui stat în esenţă supranaţional, stat de tip postmodernist (P. Cooper5). Fiind cândva leagănul Occidentului ca fenomen, Europa a devenit, la rândul său, ”Est”în raport cu SUA. Statele Unite au mers pe calea modernizării şi a postmodernizării mai departe decât Europa, Lumea Veche devenind o realitate independentă în raport cu Lumea Nouă.
Astfel s-a constituit tabloul geopolitic, unde în însuşi spaţiul Occidentului s-a conturat un anume dualism. Pe de o parte, SUA au devenit ”cel mai avansat” Occident. La rândul său, Europa a căutat să-şi tatoneze propria sacale, una diferită.
S-au declanşat chiar şi dispute filozofice, unii neoconservatori americani (în particular, R. Kagan6) au propus ca civilizaţia americană să fie tratată ca izvorând din concepţia teribilului ”Léviathan” al lui Hobbes, iar Uniunea Europeană ca expresie a ideilor pacifiste ale lui Kant, cu societatea lui civilă, toleranţa şi drepturile omului. Au fost propuse şi alte clasificări. În orice caz, SUA şi Europa au început să conştientizeze de o manieră nouă propria identitate, propriile valori, propria atitudine faţă de Modernitate şi Postmodernitate.
La nivelul intereselor, această situaţie s-a manifestat şi mai pronunţat. Fiind prima forţă comercială şi a doua ca pondere economică la scară mondială, Uniunea Europeană a realizat că interesele ei în ţările arabe, precum şi în raport cu Rusia şi cu alte ţări din Est, diferă destul de des de cele americane, deseori fiind chiar diametral opuse. Situaţia respectivă s-a manifestat deosebit de elocvent în timpul războiului din Irak, atunci când comandamentul NATO n-a sprijinit intervenţia americană, iar liderii Franţei şi Germaniei (Chirac şi Schröder), alături de preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, s-au pronunţat categoric împotriva acestui război.
Am putea descrie situaţia creată cu următoarea formulă: astăzi SUA şi Europa au valori comune, dar interese diferite. Diferenţa de interese şi conştientizarea acestei realităţi se observă mai ales în ţări ca Franţa, Germania, Italia, Spania. De obicei, ele sunt numite ţări ale Europei continentale, iar tendinţa de a prezenta Europa ca pe un jucător geopolitic independent, care, în măsura posibilităţilor, trebuie să devină independent faţă de SUA – continentalism sau eurocontinentalism. În cazurile cele mai extreme, continentaliştii susţin că SUA şi Europa au nu doar interese, ci şi valori diferite (de exemplu, filozoful francez Alain de Benoist7).
La celălalt pol al Europei se află cei care accentuează în fel şi chip unitatea de valori, insistând pe această bază la ajustarea intereselor europene la cele americane. De acest pol ţin euroatlantiştii (Anglia, ţările Europei de Est – Polonia, Ungaria, România, Cehia, ţările baltice etc.).
Cele două tendinţe diferite în interiorul Europei creează identitatea ei duală: pe de o parte, avem de a face cu Europa continentală, iar pe de alta – cu cea atlantistă (proamericană). Cele două poluri au atitudini diferite şi în raport cu noţiunea ”Occident”: continentaliştii consideră că dacă Europa este ”Occidentul”, atunci SUA e altceva. Iar atlantiştii, dimpotrivă, tind să identifice destinele Europei cu cele ale Americii ca aparţinând unei singure civilizaţii, unde Atlanticul nu e decât un fel de ”lac interior” (aşa cum ecumenul oikoumènes grecesc sau roman tratau la timpul respectiv Marea Mediterană). Pentru euroatlantişti, ansamblul Uniunea Europeană–SUA reprezintă ”Occidentul”, aici rolul de avangardă revenindu-i SUA.
Din cartea lui Aleksandr Dughin „A Patra Teorie Politică”, în traducerea lui Iurie Roşca
__________________
1 Barnett T. The Pentagon’s New Map: War and Peace in the Twenty-First Century. Washington, 2004.
2 Делёз Ж. Логика смысла. М.: Академия, 1995.// Дугин А. Постфилософия. М., 2009.
3 Шмитт К. Планетарная напряженность между Востоком и Западом //Дугин А. Основы геополитики. М.: Арктогея, 2000.
4 Фукуяма Ф. Наше постчеловеческое будущее: Последствия биотехнологической революции. М.: АСТ, 2004.
5 Cooper R. The Breaking of Nations. Order and Chaos in the Twenty-first Century, London, 2003.
6 Kagan R. Of Paradise and Power. Washington, 2003.
7 De Benoist A. L’Europe, Tiers-monde, meme combat. Paris, 1992