Sâmbătă, 23 aprilie a.c., zeci de mii de germani au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva preconizatului tratat comercial transatlantic (TTIP – Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț şi Investiţii) dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. În România, unde provincialismul intelectual din mass media atinge cota de alarmă, şi unde analiza evoluţiilor internaţionale este surclasată de colportarea debilă a temelor autohtone mai mult sau mai puţin meschine, această chestiune este pur şi simplu ignorată. Numai că dacă cetăţenii României ignoră tratatul, tratatul nu-i ignoră pe ei, iar atunci când se vor trezi afectaţi major de prevederile sale va fi prea târziu ca să mai facă pe ultragiaţii.
Lucrarea lui Alain de Benoist este binevenită întrucât oferă o perspectivă sintetică asupra a ceea ce se pune la cale de mai multă vreme în cercurile oligarhiei financiare internaţionale, avându-i astăzi drept exponenţi principali pe Barack Obama – rateul speranţelor civico-democratice, împreună cu Angela Merkel, fosta pionieră est-germană reconvertită la crezul capitalist predicat de pontificatul Deutsche Bank. În esenţă, proiectul de tratat prevede realizarea unei zone transatlantice de liber-schimb prin desfiinţarea barierelor comerciale dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, situaţie de natură să avantajeze firmele multinaţionale şi pieţele de capital, care însă la nivel global va prejudicia producţia europeană mai ales în domeniul agriculturii, textilelor şi automobilelor, cu efecte negative pentru salariaţi. Eliminarea taxelor vamale aplicate actualmente utilajelor de transport de pildă, care se ridică la 7,8% în Europa faţă de 0% în Statele Unite, nu numai că va afecta direct industria auto europeană prin pătrunderea masivă pe piaţă a maşinilor americane, dar în condiţiile unui dolar mai slab decât euro va determina companiile europene să delocalizeze, accentuând astfel şomajul.

Încă şi mai gravă apare eliminarea aşa-nmitelor „bariere non-tarifare”, adică a reglementărilor considerate piedici în calea libertăţii comerţului. Aici se are în vedere practic întreaga legislaţie europeană a muncii, salarială, sanitară şi de mediu, în sensul dereglementării şi al racordării acesteia la standardele minimale din Statele Unite. Rezultatul va fi probabil inundarea Europei cu produse animale injectate cu hormoni, stropite cu acid lactic ori spălate cu clor, practicarea nestingherită a fracturării hidraulice, privatizarea serviciilor medicale de urgenţă şi în general demantelarea ultimelor structuri ale statului social, pentru a face loc unui capitalism sălbatic în beneficiul exclusiv al mediului de afaceri supranaţional (p. 16-19). Totul agrementat, evident, cu litania referitoare la „promovarea drepturilor omului”, numai bună ca minţile inocente să creadă, cum spunea cineva, că multinaţionalele reprezintă garanţia Occidentului împotriva asiatismului, a Rusiei şi a islamismului deopotrivă. Faptul că negociatorul european al tratatului, Karel De Gucht, a fost urmărit recent pentru fraudă fiscală în Belgia, nu este susceptibil să le clintească din ecranarea filoatlantismului necondiţionat.

Cartea evidenţiază de asemenea erodarea demcraţiei şi ascensiunea invers proporţională a puterii marii finanţe în societate, în particular prin intermediul Mecanismului European de Stabilitate şi al Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa, numit şi Pactul bugetar european (acela acceptat de fostul preşedinte Traian Băsescu fără să se mai consulte cu nimeni în ţară), în virtutea cărora politicile bugetare ale statelor, până acum atributul suveran al parlamentelor alese, revin unor „guvernatori” şi comisari numiţi, aşadar fără o legitimitate democratică şi iresponsabili în faţa contribuabililor (p. 36, 42-43). Rolul acestora este de fapt să gestioneze austeritatea economică în favoarea instituţiilor de credit, transferând pasivul investiţiilor speculative oneroase în sarcina autorităţilor publice sub sintagma „datoriilor suverane” şi culpabilzând salariaţii că nu acceptă să trăiască mai rău pentru ca bancherii responsabili de criză să o ducă excelent.

În final, autorul a inclus cu titlu de postfaţă textul unui discurs despre rebeliune, mai exact despre manifestările şi riscurile a ceea ce desemnează a fi Ideologia Aceluiaşi, adică despre conformismul politico-juridic şi mediatic ce uniformizează diferenţele fireşti dintre oameni şi naţiuni în numele universalismlui alienant al pieţei. În contextul dominaţiei acestei Ideologii a Aceluiaşi, rebeliunea ar echivala cu afirmarea principiului diversităţii culturale şi politice, cu redescoperirea pluralismului civic şi activarea unor formule democratice deliberativ-participative.