Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă: Cele trei chipuri ale lui JEAN PARVULESCO

Πρωτεύουσες καρτέλες

Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă 

Cititorii fideli ai „Flux”-ului au reuşit deja să ia cunoştinţă de o serie de texte care aduc în atenţia publicului din Republica Moldova figura distinsului gânditor francez de origine română Jean Parvulesco. Seria de contribuţii la revalorificarea operei acestui scriitor, metafizician şi geopolitician din partea unor personalităţi marcante ale gândirii europene, precum şi incursiunile în universul spiritual şi artistic al lui Parvulesco, care s-au succedat la colocviul de la Bucureşti din 28 februarie – 1 martie a.c., reprezintă un bun prilej pentru publicul de la noi de a lua contact cu nişte zone culturale mai puţin cunoscute prin părţile noastre.

Astăzi inserăm textul semnat de italianul Claudio Mutti, un nume deja familiar cititorilor noştri.

Vasile Lovinescu. GEOGRAFIA SACRĂ ŞI IDEEA DE IMPERIU

Singurul scriitor român citat de Jean Parvulesco printre cei treizeci şi şase care, cum ne declară el însuşi, „ont le plus compté pour [lui et] ont souterrainement nourri [son] oeuvre” (1), adică „au contat cel mai mult pentru [el şi] au nutrit subteran opera [sa]”, este Vasile Lovinescu.

Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. „Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.

După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul „Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste („Viaţa literară”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Credinţa”, „Familia”, „Azi”, „Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.

Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.

La sfatul lui Guénon, în martie 1936, Lovinescu se duce în Franţa şi în Elveţia pentru a obţine iniţierea în sufism şi este introdus de Frithjof Schuon întariqah alawiyyah.

Întors la Bucureşti, începe să publice în revista franceză „Études Traditionnelles” seria de articole intitulată La Dacie hyperboréenne,semnată cu pseudonimul „Géticus”.

Acest lucru va avea răsunet doar cincizeci de ani mai târziu. Ediţia italiană îngrijită de mine în 1984 (apărută chiar în luna iulie, când Vasile Lovinescu se stingea din viaţă) şi ediţia franceză din 1987 i-au dat posibilitatea lui Vintilă Horia să vorbească cu admiraţie despre Lovinescu în Spania, pe când în România academicianul Virgil Cândea a atras atenţia asupra imaginii Daciei arhaice realizate de Lovinescu şi de alţi intelectuali români.

În particular, ediţia franceză din 1987 a trezit interesul unor cercetători precum Charles Ridoux sau Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durant, a ţinut la Sorbona un curs despre „Dacia hiperboreană”.

Prin acest studiu, care în România a văzut lumina tiparului doar în 1994, dar a apărut iniţial în limba franceză în anii 1936-1937, Vasile Lovinescu a aplicat acele principii de simbolism istoric şi geografic pe care René Guénon le-a expus zece ani mai târziu, în 1945, în cartea Le règne de la quantité et les signes des temps (Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).

„Or, există într-adevăr – scrie René Guénon în această carte – o „geografie sacră” sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sunt îndeosebi apte să slujească drept „suport” pentru acţiunea „influenţelor spirituale”, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor „centre” tradiţionale, principale sau secundare, printre care „oracolele” Antichităţii sau locurile de pelerinaj sunt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor „influenţe” cu un caracter cu totul opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil” (3).

În La Dacie hyperboréenne, Vasile Lovinescu spune de la început că migraţia popoarelor hiperboreene dinspre nordul Eurasiei spre sud a fost un fel de pelerinaj, „o migraţie sacră, cu ai săi sacerdoţi-regi, purtând din etapă în etapă, fără nicio improvizaţie şi după o ştiinţă geografică precisă, „penaţii” săi, altarele sale, suporturile sale spirituale” (4).

Această migraţie, declară el, nu trebuie să ne intereseze din punctul de vedere al istoriei profane, ci din cel al simbolismului.

Iar simbolismul migraţiei hiperboreene se leagă – continuă el, folosindu-se de o terminologie hindusă şi de sintagme guénoniene – de manifestarea lui Prakriti, adică a substanţei primordiale. De fapt, etapele migraţiei hiperboreene corespund cu fazele lui Prakriti: fazei iniţiale de indistincţie polară îi urmează ruptura de echilibru a celor trei gunas(adică a celor trei condiţii ale existenţei universale, condiţii la care sunt supuse toate fiinţele manifestate), ruptură impusă de necesara manifestare a posibilităţilor totale ale ciclului; urmează apoi o coborâre „tamasică” de la nord spre sud, întreruptă uneori de etape şi de proiecţii „rajasice” la est şi vest.

Cele două extreme ale acestei coborâri sunt Polul Nord şi Grecia; adică, itinerariul migraţiei hiperboreene este verticala Nord-Sud care leagă aceste două puncte.

Coborând pe această verticală, migraţia hiperboreană a întâlnit paralela 45°, la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator; aici migraţia s-a bifurcat în ramuri orizontale, pe când o altă parte din ea a urmat verticala până în Grecia. „Şi crucea – scrie Lovinescu – a fost astfel desăvârşită” (5).

El mai observă că, dacă verticala se prelungeşte, ea traversează Egiptul, Etiopia şi ţara lui Kush, încât, scrie, „dacă ar mai fi încă o geografie sacră tradiţională, acesta ar fi primul Meridian” (6).

Situată în centrul ideal al crucii descrise de migraţiunea hiperboreană, Dacia ocupă o poziţie eminent crucială. „Geografia Daciei – scrie Lovinescu – (...) este dominată de o realitate centrală: podişul Transilvaniei, încercuit de lanţul Carpaţilor şi de Munţii Apuseni, cei mai sălbatici şi cei mai nepătrunşi din Europa. În jurul acestei formidabile cetăţi naturale sunt întinsele câmpii ale Nistrului, ale Tisei şi ale Dunării. (...) De la Rin şi Alpi până la marele zid chinezesc, indefinitul domneşte stăpân: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (7).

Dacă cineva ar obiecta că reprezentarea geografică lovinesciană este una fantezistă, Mircea Eliade i-ar răspunde că aici „nous sommes en présence d’une géographie sacrée et mythique, seule effectivement réelle, et non pas d’une géographie profane, “objective”, en quelque sorte abstraite et non essentielle” (8); adică: „noi suntem în prezenţa unei geografii sacre şi mitice, singura efectiv reală, nu a unei geografii profane, „obiective”, într-un anumit fel abstracte şi neesenţiale”.

Dar nu este vorba numai de „geografia sacră şi mitică” a lui Lovinescu. Dacă analizăm datele provenite de la ceea ce Eliade numeşte „geografie obiectivă”, putem observa uşor acei factori naturali şi culturali care, în decursul istoriei, au determinat caracterul „central” al spaţiului românesc.

Principalele elemente naturale ale geografiei române sunt Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră. Carpaţii, Corona montium, închid într-un inel Transilvania, care, în perspectiva geopoliticienilor români, reprezintă pentru România acel Kernland („ţinutul sâmbure”) şi acel Mittelpunkt („punctul central”) de care vorbesc respectiv Rudolf Kjellén şi Friedrich Ratzel.

Factorii culturali caracteristici sunt identitatea neolatină, prin care poporul român aparţine unei familii lingvistice care din Europa a ajuns până în America Centrală şi Meridională, şi confesiunea ortodoxă, prin care România face parte dintr-o arie cu dimensiuni eurasiatice, care se întinde de la Belgrad până la Vladivostok. Simultana apartenenţă la familia neolatină şi la familia ortodoxă face din România un punct de junctură între Apusul european şi Orientul creştin. 

Centralitatea României iese ulterior în relief dacă apreciem că Transilvania este o regiune mediană din mai multe perspective. Această regiune, care, după bătălia de la Mohács, a jucat rolul de Stat tampon între imperiul habsburgic şi imperiul otoman, din perspectiva lingvistică este zona spre care s-au îndreptat sectoarele neolatin, germanic şi ugrofinic, pe când din perspectiva confesională ea a reprezentat punctul de convergenţă al ortodoxiei, al catolicismului şi al cultului protestant.

Claudio Mutti
 
___________________

1. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, “Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.

2. Vasile Lovinescu, Folticenii de vis, „Pagini bucovinene”, a. II, nr. 15, martie 1983.

3. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 139.

4. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1994, p. 15.

5. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., pp. 43-44.

6. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., p. 44, nota 17. Cu aceste preocupări are legătură o întrebare adresată de Lovinescu lui René Guénon, o întrebare ce acesta din urmă a găsit-o fără de rost: „vous dites – i-a răspuns Guénon – qu’il vous est très utile de savoir le méridien du Caire; moi qui y habite, je ne le sais pas et je m’en passe très bien...” („Dumneavoastră spuneţi că v-ar fi de mare folos să ştiţi care este meridianul din Cairo; eu, care trăiesc la Cairo, nu ştiu şi nu mă interesează deloc...”) (René Guénon, Scrisoare către Vasile Lovinescu din 16 decembrie 1934).

7. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., p. 23.

8. Mircea Eliade, Images et symboles, I, 3, Gallimard, Paris, 1988, p. 50.

http://www.flux.md/editii/201515/articole/17305/

Continuăm publicarea textului semnat de italianul Claudio Mutti, care evocă figura lui Vasile Lovinescu, singurul scriitor român citat de Jean Parvulesco printre cei treizeci şi şase care, după cum declara el însuşi, „au contat cel mai mult” pentru el şi „au nutrit subteran opera” sa. Lucrarea face parte din seria de contribuţii la revalorificarea operei distinsului gânditor francez de origine română Jean Parvulesco din partea unor personalităţi marcante ale gândirii europene, care s-au succedat la colocviul de la Bucureşti din 28 februarie – 1 martie.

 Vasile Lovinescu. GEOGRAFIA SACRĂ ŞI IDEEA DE IMPERIU (2)

Continuare din numărul precedent.

Încă o dată îl putem cita pe Mircea Eliade, care îi mărturisea lui Claude-Henri Rocquet: „Vous le savez, la culture roumaine constitue une sorte de ‚pont’ entre l’Occident et Byzance, d’une part, et, d’autre part, le monde slave, le monde oriental et le monde méditerranéen (...) Je me sentais le descendant et l’héritier d’une culture intéressante parce que située entre deux mondes: l’occidental, purement européen, et l’oriental. Occidental, par la langue, latine, et l’héritage de Rome, par les moeurs. Mais je participais aussi à une culture influencée par l’Orient et enracinée dans le néolithique” [Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic”] (1).

Într-adevăr, „sunt evidenţe geografice care se impun şi ca evidenţe spirituale” (2), notează Lovinescu în 1934, comentând o întâlnire între ziariştii români şi confraţii lor sârbi şi cehi. „Aruncaţi-vă ochii pe hartă – scrie cu această ocazie în paginile din „Vremea” – şi vi se va părea evident, limpede, fără discuţie, că în jurul acestei bătrâne Dunăre, popoarele formează un bloc, un complex divers, dar unitar lăuntric, o unitate care există latent, providenţial, şi pe care e de datoria noastră s-o scoatem din domeniul latenţelor, din blocul său de marmură, şi să o perfectăm, să-i înfiripăm viaţă” (3).

Când scrie aceste rânduri, Lovinescu nu regretă imperiul dunărean al Habsburgilor, căci el judecă Austro-Ungaria „o eroare psihologică”, cu toate că a fost, scrie, „o mare realizare economică” (4).

Ani mai târziu, în scrierea O icoană creştină pe Columna Traiană Lovinescu îşi exprimă despre imperiul Habsburgilor o opinie mai netă şi categorică, considerând Hofburgul din Viena ca „centrul ultimei rămăşiţe a Imperiului roman, distrus în 1918, spre nenorocirea lumii” (5).

Dar ideea imperială reprezentată de dinastia catolică a Habsburgilor, observă Lovinescu, „nu izvorăşte din creştinism (...) Este precreştină şi a fost instituită pentru Europa de doi eroi solari, Julius Caesar şi Octavian August, amândoi a sole missi, trimişi de soare, Monarhi şi Pontifici [sic] Maximi” (6).

Citind un pasaj din Virgiliu (Georgice, I, 24-42), Lovinescu deduce că August „se identifică cu semnul zodiacal al Balanţei, în realitate devenind astfel un rege de Justiţie, ca Melchisedec, Traian şi l’alto Arrigo, cu toţii emanaţi din Tula” (7) şi că instituirea Imperiului echivalează cu „o înfrângere a forţelor infernale” (8).

De fapt, însuşi Lovinescu ne aminteşte că vechii Părinţi ai Bisericii, când încercau să interpreteze enigmaticul pasaj din Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde este vorba de katéchon-ul (adică „acela care reţine”), ei „gândeau în mod obişnuit că obstacolul la venirea Antihristului era Imperiul roman”(9). Cu alte cuvinte, Antihristul se va manifesta atunci când Imperiul roman se va prăbuşi.

În Occident, Imperiul roman s-a prăbuşit în 476, pe când în Orient a dispărut o mie de ani mai târziu, în 1453.

Totuşi, în Occident, Imperiul roman a înviat în anul 800, ca Sfântul Imperiu, şi, scrie Lovinescu, el „a avut clipe frumoase” (10), cu toate că nu poate fi comparat „cu ce fusese Imperiul roman ca putere, măreţie, organizaţie, continuitate, pace înăuntru şi în afară, forţă militară” (11).

Dar şi în Orient, Imperiul roman a continuat să existe într-o formă diferită după prăbuşire. Cum scrie Nicolae Iorga, „Après plus de mille ans le Sultan turc refaisait l’oeuvre de Constantin le Grand” (12), adică: „După mai mult decât o mie de ani, Sultanul turc refăcea opera lui Constantin cel Mare”, aşa încât „la domination ottomane ne signifiait qu’une nouvelle Byzance, d’un caractère religieux pour la dynastie et l’armée” (13), adică: „stăpânirea otomană nu însemna decât un nou Bizanţ, cu un caracter religios pentru dinastie şi armată”. Deci, în viziunea lui Iorga (14), Imperiul otoman a fost – citez încă o dată cuvintele lui – „ultima ipostază a Romei, (…) Roma musulmană a turcilor” (15).

Când Lovinescu scrie că în 1918 a fost distrusă „ultima rămăşiţă a Imperiului roman”, prin această definiţie el înţelege, cum am văzut, Austro-Ungaria, fără să ţină seama de faptul că moştenirea Imperiului roman a fost revendicată de sultanii otomani, în mod special de Mehmed al II-lea şi de Soliman Magnificul.

Dar moştenirea romană nu a fost revendicată numai de Otomani. Şi Rusia a fost identificată cu Roma, după ce călugărul Filofei din Pskov a scris, în scrisoarea-panegiric adresată în 1510 marelui cneaz Vasili al III-lea: „Două Rome au căzut. A treia rezistă. Şi nu va mai exista a patra”.

Dacă ar fi avut în vedere revendicările otomană şi rusească, Lovinescu ar fi avut o altă confirmare despre natura crucială a României, constatând că această ţară ocupă un spaţiu central între teritoriile celor trei Rome.

Pe de altă parte, geopoliticienii români din perioada interbelică au insistat asupra acestei poziţii centrale, arătând cum „geografia obiectivă” nu contrazice deloc „geografia sacră şi mitică”, cel puţin în cazul României.

Dacă Gheorghe Brătianu a afirmat că „Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o intersecţie de culturi şi, din păcate, la o intersecţie de invazii şi de imperialisme” (16), geopoliticianul Vintilă Mihăilescu (1890-1978), punând în evidenţă poziţia de răscruce geografică şi geopolitică a României, a considerat că această ţară se află în punctul în care converg liniile de tendinţă provenite din Europa Centrală, din Balcani şi Turcia şi din Rusia (17). Simion Mehedinţi (1869-1962), în ce-l priveşte, a scris că România, aflându-se de-a lungul diagonalei dunărene, este predestinată prin însăşi poziţia sa geografică să stabilească relaţii între ţările Europei apusene şi ţările din Orientul Apropiat (18).

Dacă Europa, mai devreme sau mai târziu, îşi va recâştiga suveranitatea, atunci România va putea împlini rolul care îi este destinat de însăşi poziţia ei geografică: adică, nu un rol de avangardă al Occidentului atlantic, ci o funcţiune de pod în continentul eurasiatic.

Claudio Mutti
________________

1. Mircea Eliade, L’épreuve du Labyrinthe, Entrétiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris, 1978, pp. 26, 116.

2. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, „Vremea”, nr. 344, 24 iunie 1934.

3. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, cit.

4. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, cit.

5. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),Cartea Românească, Bucureşti, 1996, p. 172.

6. Vasile Lovinescu, Note de lectură. La romanul lui Gustav Meyrink, Der Engel von westlichen Fenster, în Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 190.

7. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),Cartea Românească, Bucureşti, 1996, p. 172.

8. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),cit., ibidem.

9. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),cit., p. 188.

10. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),cit., p. 154.

11. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei),cit., p. 154.

12. Nicolas Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1992, p. 48.

13. Nicolas Iorga, Formes byzantines et réalités balkaniques, Paris-Bucarest, 1922, p. 189.

14. Care este aceeaşi cu viziunea lui Arnold Toynbee: „The Greek Christian Roman Empire fell to rise again in the shape of a Turkish Muslim Roman Empire” (Arnold Toynbee, A Study of History, ed. a doua, London – New York – Toronto, 1948, vol. XII, p. 158).

15. Nicolae Iorga, The Background of Romanian History, Cleveland, 17 febr. 1930, cit. de Ioan Buga, Calea Regelui, Bucureşti, 1998, p. 138.

16. Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, Curs 1941-1942, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere, ed. Ioan Vernescu, p. 11. 

17. Vintilă Mihăilescu, Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc, Bucureşti, 1943, p. 73. Pasajul din care am citat a apărut în „Geopolitica” (Bucureşti), a. VII, nr. 31 (3/2009), p. 35.

18. Simion Mehedinţi, Le pays et le people roumain: considérations de géographie physique et de géographie humaine, Bucureşti, 1937, pp. 99-100.

 

http://www.flux.md/editii/201516/articole/17320/